Există în țară, undeva, o comună micuţă. Are aproximativ 2000 de locuitori, o primărie, sediul poliţiei, un oficiu poştal, o biserică şi câteva mici magazine în care poți să găseşti aproape orice. De câte ori intru într-un astfel de magazin mă întâmpină papucii coloraţi, din plastic, aşezaţi lângă lăzile cu cartofi şi lângă frigiderul cu îngheţată la cornet. Cea mai mare mixtură de mici lucruşoare se află, desigur, în vitrina centrală. De aici cumpărătorul poate pleca acasă cu cele mai diferite obiecte, reunite toate pe aceeaşi tejghea. Doar aici, lacul roşu pentru unghii este bun prieten cu un set de pahare, este frate cu o pereche călduroasă de şosete, cu baterii 777 şi chiar cu o pânză pentru ferăstrău.
În comuna aceasta copiii ajută părinții să îngrijească animalele, iar laptele, brânza și vițeii văcuței care țin întreaga familie mulțumită, par mult mai importante decât notele obținute la școală.
Iarna sosește pe ulițele neasfaltate cu iz de bucurie, dar și de temeri. Copiii se pregătesc din timp pentru colind, bătrânii își amintesc ca prin ceață de propria tinerețe ascultând focul din soba, iar cei mari se îngrijesc de casa: astupă găurile grajdului de animale, învelesc căpițele cu fân, taie deseori un arbore din propria curte pentru a avea lemne de foc.
Primăvara sosește întotdeauna cu veselie, cu iezi, cu rațe moțate pe lac, cu mâncare de urzici și ciorbă de stevie, dar și cu pescari. Firicelul de apă al satului, din ce în ce mai firav de la o vară la o alta, se umple de pescari ce au avut grijă să arunce de seara mămăligă ori doar mălai, în apă, în locul unde vor aștepta în liniște, gândindu-se la nimic și la orice, o cât de mică mișcare a plutei.
Comuna aceasta există încă și asemeni ei sunt multe altele. Sunt de la an la an mai goale, sunt parcă mai triste. Se luptă încă să își păstreze obiceiurile, căci acolo încă se colindă pe covrigi și nu pe croissante, acolo încă se împrumută zahar din vecini și se fac mici portițe, de-o șchioapă, între curți. În astfel de sate nu domnesc doar mizeria, sărăcia, incultura. În astfel de sate încă se plantează tufănici, iar primăvara se învelesc cu folie solarele în care se vor coace din timp, primele roșii. În astfel de sate sunt bătrâne care preferă să repare o șosetă decât să o cumpere și poate nu este un lucru chiar atât de rău să învățăm ceva de aici, chiar daca noi ne-o cumpărăm! În astfel de sate încă se merge pe jos câțiva kilometri, de la gară către casă și, uneori, cu o căruță care aduce sătenii navetiști, din trenurile ce sosesc dinspre orașele mari, săteni fericiți că au încă un loc de munca, fie el și la 100 de km distanță. Aici unii copii au deja tabletă, însă mulți alții încă joacă șotronul.
Există încă o astfel de lume, o lume care încet, încet, apune.
Iulia-Florentina Paciurea
Iulia-Florentina Paciurea 📚Scriitor 