O victorie, una simplă

După nenumărați pași în întuneric sper să găsești o victorie, una simplă, modestă, oricât de insignifiantă. Și sper ca izbânda aceea să îți umple sufletul cu lumină tămăduitoare, suflet rănit de minciuni și de nedreptăți. Poate că astăzi nu o vei înțelege pe deplin, însă victoria aceea ești chiar tu, o variantă a ta suficient de puternică încât să își permită și să își dorească să fie fragilă. Să își dorească să riște, să iubească, să râdă din nou.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

La mulți ani, România!🇷🇴

Mă frapează rapiditatea cu care uităm tot ceea ce a fost bun în viața noastră, tot ce ne-a făcut să zâmbim, tot ce ne-a unit. Sunt atât de multe momente minunate îngropate printre grijile și supărările zilnice, sunt povești reale despre părinți și copii, sunt piese de teatru și melodii nemuritoare, sunt ghivece cu flori sădite de mâna noastră, hectare de pământ arate, discuite, semănate și treierate, sunt cărți și tablouri scrise și pictate de noi!
Astăzi, măcar pentru o zi dintr-un an, neamul acesta are puterea să simtă la unison? Eu cred că da! Fie că ne place parada militară, fie că îl admirăm pe Eminescu, fie că avem câteva ii în șifonier ori un steguleț la fereastră, astăzi ceva ne unește. Avem puterea să găsim și să prețuim aceleași lucruri? Eu cred că da! Mâncarea de fasole poate… muzica populară poate… mustul, poveștile lui Ion Creanga, baticul înflorat al bunicii, domnitorii învățați la orele de istorie… Avem atâtea și atâtea lucruri care ne leagă, unele mai vechi, altele mai noi, dar toate importante, toate românești!
La mulți ani mie și ție!
La mulți ani ei și lui!
La mulți ani nouă!

Iulia-Florentina Paciurea

💃🌼

Ne luptăm uneori să dăm suflare unui fapt. Alteori, nenumărate situații prind contur fără știrea noastră, fără zbaterea noastră. Zilnic încercăm să găsim echilibrul acela atât de fin între a face lucrurile și a le lăsa la voia întâmplării, la voia altora, la cea a destinului ori a coincidenței. Singura perioadă de care îmi amintesc ca fiind lipsită de lupta aceasta după cumpănă este copilaria mea. Ciudat: tot atunci, toate se întâmplau exact așa cum trebuiau să se întâmple!

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Între două bătăi de inimă

Oamenii se schimbă repede uneori, repede de tot: exact atunci când ți-ai întors privirea de la ei pentru doar câteva clipe. Rămâi uluit: nu știi ce a produs schimbarea și nici dacă ea este ireversibilă. Ce-i de făcut? Poate că, uneori, nu-i de făcut nimic. Poate că și tu te-ai schimbat, între două bătăi de inimă, dar ai uitat să te privești! Pândește întâi ce este nou în tine și apoi ce s-a ivit în alții! – Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Tu și eu

Tu și eu? O fantezie,
Un miracol, utopie!
Tu și eu, în astă lume,
Ne-am găsit întâmplător,
Tu privind de la fereastră,
Eu cu ochii spre pridvor.
Chiar atunci, de nu știu unde,
Un motan mare și galben
A unit cu-n singur salt
Dorurile noastre toate
De iubire, de înalt.
Să tot fie-o veșnicie
De la astă întâmplare…
Noi, de-atunci, în utopie,
Faurit-am propriul Soare!

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Karina Vorozheeva

🌙

Am auzit un ţipăt: era… vezi… o minciună!
Am auzit o şoaptă: era suflarea lumii.
Şi-am auzit… nimic! Nici foşnet, nici furtună…
Era un adevăr sclipind sub clar de Lună!

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

🌊

M-am furișat de tine într-o perlă,
În cea mai verde și albastră mare,
Sub cele mai nebune valuri,
Sub cerurile în care nu se moare.

Și-ai să mă cauți cu mânie disperată,
Și-ai să pornești război cu toată zarea,
În fiecare noapte neagră de furtună,
Voi recunoaște-n fiecare val, chemarea.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

🍀🍂

Speranță, verde crud și o nesfârșită primăvară: e despre toate acestea. E despre ceea ce alegi să vezi în tot ceea ce te înconjoară. Poți să vezi un fir de iarbă sau vestitorul unei șanse ivite din neant! Poți, în cel mai rău caz, să nici nu-l observi: ar fi trist, nu-i așa? Să treci nepăsător prin viață, încătușat de neîncredere. Ar fi un act criminal împotriva trifoiului de noiembrie.
Iulia-Florentina Paciurea

Arhivă personală

Peste toate cât știi

Sub o rază de Soare, în tremur de Lună,
În deasa pădure, cu licurici pe o mână,
În picioarele goale, pășește, plutește,
Cu o salbă de flori, o mândră zână.

Cum nu mai e alta, aici ori aiurea,
Cum nici prin povești nu mai găsești,
Ea e-ntruparea femeii minune,
Pe care te afli vrăjit s-o iubești.

E femeia cu suflet de copil și regină,
E femeia ce simte pe rând și pe toate,
E femeia stăpână peste a vieții-ți furtună,
E femeia ce-n palmă surâsu-ți adună.

Ea nu are nume, nici zi și nici vârstă,
Ea e în toate, respiră-n frunziș
Toamna târziu, când ceața se lasă,
În luna lui mai, prin parc și prin casă.

Ea este veșnicia cuprinsă cu mâna,
Ea este clipa prinsă în laț,
Ca într-un joc de copile zglobii,
Învârtindu-se ‘n loc, peste toate cât știi.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

…și cauți claritate

Tiptil se cască hăul,
Sub tălpi, de necrezut,
Tiptil se naște răul
În sufletul tăcut.

În șoaptă cresc aripe
Deloc încântătoare,
Sufletelor zgomotoase,
Cuprinse de vâltoare.

Nici nu mai știi cum ești –
Ca tine ori ca ei,
Prins în hățișul zilnic
De prefăcuți mișei.

Te recunoști cu greu,
Și vocea ți se stinge,
Sub apăsarea lumii
Ce trage și împinge.

E haos împrejur
Și cauți claritate,
În ochi înșelători,
În vorbe și în fapte.

Spre cer ridică-ți ochii,
Așteaptă o secundă,
Ascultă vocea serii
Și susurul de undă!

Spre câini și melci privește,
Spre râme, în țărână –
Nu te uita că-i neagră,
Urâtă sub furtună!

Din ea învață zilnic,
Învață de la flori,
Învață de la vrăbii
Ce se trezesc în zori.

Învață de la oameni
De timp cernuți prin viață,
Căci nu oricine are
A-ți spune o povață.

Și hăul de sub tălpi
Se poate să se-nchidă!
Tiptil se naște-n tine…
Credința, ca firidă.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Ale tale

Am impresia că de fiecare dată când ne revedem ești o altă persoană. Mă surprinzi cu gânduri și fapte veșnic noi, mereu nebănuite. Și am impresia că fiecare loc pe care îl vizităm împreună, loc ce îl știam în cele mai mici amănunte până ieri, acum este altfel. S-a schimbat peste noapte, ori chiar sub ochii mei, și a devenit de nerecunoscut. Nu știu dacă să mă feresc de tine ori dacă să te iubesc și mai mult… Simt o paralizată teamă de nou pășind lângă tine și, în același timp, o senzație puternică de apartenență la toate ale tale: la părul și rochia și zâmbetul tău. Tot ce știu este că strada mea nu mai este a mea, nici parcul prin care îmi pierdeam vremea singur, nici banca pe care ți-am scris primele randuri. Le-ai făcut pe toate ale tale, într-o clipă! Și nu știu dacă mi le-ai luat fără voia mea ori chiar eu ți le-am făcut cadou, cândva… – Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

…nimic, nimănui.

Oamenii te golesc uneori, te lasă fără vlagă, fără suflare. Și nu te pot înțelege atunci când încerci să te îndepărtezi doar pentru o vreme, cât să te refaci, cât să ți se potolească inima din zbatere. O faci oricum… Îți este imperios. Te distanțezi și speri să te aștepte câțiva. Nu te vor aștepta toți și o știi. Încerci să te împaci cu gândul acesta. Oricum… nimeni nu are de iertat nimic, nimănui.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Trup de cadână

Trup de cadână,
Fapte de zână,
Glas de poveste,
Pentru mine…prea bună!

Trup de verdeaţă,
Fapte de aţă,
Glas împletit,
Pentru mine…răstit!

Trup de păpădie,
Seminţe 1000,
Vise zburate,
De la mine…furate!

Iulia-Florentina Paciurea
Versuri din volumul „Emoții”

Fotografie: Pixabay

Luptând

Habar nu am ce port în suflet,
Sunt zile-n care nu mă recunosc,
Și-atunci mă sperii de prezent,
De ce va fi, de tot ce-a fost…

Și cer mereu să fiu iubită.
Iubită sunt, dar eu nu simt…
De propriul gând învăluită
În mantii groase, fără rost,

Țesute nu se știe când,
De mine, tot de mine,
Mă simt așa… copil luptând
Cu timpuri reci, haine.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

…și am dormi în rulotă!

Se spune că dacă cineva ar călători în trecut și ar călca pe un fluture, ar schimba lumea. Ne-am fi născut cu ochii verzi, în Maldive, ori nu ne-am fi născut deloc! Am fi trubaduri, am fi roșcați și am dormi în rulotă, pe drum spre Marele Canion. Am fi inventatorii inteligenței artificiale ori soldați în deșert. Și… călcăm pe fluturi zi de zi! Și… încă putem fi! Oricine! – Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Să te plămădesc

Să te plămădesc din rouă
Cu miros de iarbă crudă,
Ai fi perna mea ce nouă –
Roua visele-mi inundă.

Să te plămădesc din mare
Cu miros de briz-albastră,
Ai fi patul cel mai moale –
Marea deveni-va-mi casă.

Să te plămădesc din raze
Cu miros de dimineţi,
Ai fi farul nopţii mele
Ce se-alintă pe pereţi.

Să te plămădesc din fulger
Cu miros ud de ţărână,
Ai fi tunet ce vibreză-n
Corpul meu şi-n orice strună.

Să te plăsmuiesc din vise,
Cu miresme-amestecate,
Ai fi pururi ca din mine –
Treaz m-aş pune pe visate.

Iulia-Florentina Paciurea – versuri din volumul „Emoții”
Cartea vă așteaptă aici⤵️⬇️ https://www.emag.ro/emotii-iulia-florentina-paciurea-ec-23/pd/DTGW4VBBM/

Fotografie: Pixabay

Prin murmurul vântului

Crizantema – vis de zi și vis de noapte, vis de viață de copil și de suflet tânăr prins în efemer, parfum de viață trăită intens, parfum de speranță într-un viitor magic, frumos, ori măcar mai bun decât până astăzi. Crizantemele te forțează să crezi în toamnă, în iarnă, și în tine! Ele sunt promisiunea dorințelor încă nerostite și a pasiunilor. Crezi în Creator, căci El alege zilnic să îți vorbească prin toate: prin murmurul vântului, prin ceața dimineților, prin culoarea florilor. Și le poate încremeni pe toate, chiar pe toate, în veșnicie!
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Am culoarea vocii tale

Am culoarea vocii tale,
Am culoarea unui zâmbet
Ce mi-l dai la întâmplare,
Ce mă face, brusc, complet.

Sunt un curcubeu-ființă,
Un mulaj al stării tale,
Și-n amor, în neștiință,
Sunt ferice ca un Soare.

Curgi prin mine ca o apă
Și mă țeși încet, dibace,
Nici îți pasă de sunt valuri,
Nici de m-ai uitat cu ace.

Nu mă plâng nici eu, e drept,
Prea adânc în părul tău
Stau de nu știu câtă vreme…
Mi-e tot bine când mi-e rău!
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Răpitor

O pasăre în noapte,
Un ţipăt de război,
Cad penele ca şoapte
În iarba dintre văi…

O ramură trosneşte,
Afară bezna-i deasă,
O pasăre în noapte
O pradă îşi aleasă…

Şi cad braţele mele
Ca penele-ntre văi,
Cad între două perne
Şi între sânii tăi.

Ce pasăre-i aceea?
O răpitoare-n mine…
Sunt eu însumi acela?!
Un răpitor de tine…

Iulia-Florentina Paciurea
Versuri din volumul „Emoții”. Cartea vă așteaptă pe Librarie .Net⤵️⬇️ https://www.librarie.net/p/285233/emotii

Fotografie: Pixabay

„Apă plată cu lămâie” – fragment

„Uneori, un alt omuleț rămânea puțin în urma noastră și apoi ne ajungea în fugă, vesel ca un copil, îndrugând pe limba lui nu știu ce poveste… Am încercat să înțeleg ce face, ce a găsit ori ce căuta și curând m-am convins că aduna un soi de crenguțe subțiri de tot, scurte și foarte tari. Un altul, din mers, ajutat de un soi de cuțit rudimentar, de o lamă mai degrabă, le ascuțea vârful. Un al treilea și le prindea de tolbă, nu înainte de a le măsura atent din priviri, uneori încruntat și alteori zâmbind. Toate acestea se făceau așa… în mers… în mers prin pădure, către ceea ce părea a fi o destinație sigură. Nu puteam ști cât de departe este casa lor și nici nu îi puteam întreba. Nu cred că ne-ar fi înțeles întrebarea, iar dacă ar fi înțeles-o, poate că noi nu le-am fi putut înțelege răspunsul. Ne-ar fi rostit poate un timp fără de nume, fără de ore și zile, măsurat probabil în răsărituri și în asfințituri. Drumul, și el misterios pentru noi, părea ghicit în urme invizibile, în mușchiul de pe scoarța copacilor, în stele și în Lună.” – Iulia-Florentina Paciurea

Apă plată cu lamaie” – fragment
Găsește cartea pe Cărturești⤵️⬇️ https://carturesti.ro/carte/apa-plata-cu-lamaie-345795884#/getStocks

Să nu simt că-s muritoare…

Îmi iau arborii prieteni
Și mărgăritarul frate,
Îmi aleg un roi de fluturi,
Toți albastri, puși pe fapte.

Caut luminiș ascuns,
Verde crud și jovial,
În păduri de nepătruns;
Nimic sobru ori formal.

Îmi aleg rochie lungă,
Să nu simt că-s muritoare…
Din mătase… E ușoară!
Sunt o floare gânditoare!

Nu m-am hotărât ce floare,
Nici nu cred că mai contează,
Atât timp cât sunt sub Soare
Într-o oază! Ca o rază!
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

E-atâta toamnă-n noi…

E-atâta toamnă-n stradă,
E-atâta toamnă-n flori,
În porți și în ferestre…
E-atâta toamnă-n noi.
Și-i dor și sunt romanțe,
Și-i ceață și e fum,
În nori e strânsă toamna,
În frunze și în scrum.
În iazuri doarme toamna,
În scorburi se ascunde,
În taine și-n priviri,
În suflete pătrunde.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: 11.10.2021, București

Chip de ceară

O tristețe mică
Rătăcită-n casă,
Prinsă printre umbre
Sub față și masă…
O tristețe mică,
Tuse și-un oftat
Picură din toamnă.
Ursul e pe pat…
O tristețe mică
Cu chipul de ceară
S-a ascuns în suflet.
Cum s-o dau afară?
În ploaie, în zgură…
Mai că mi-ar fi milă!
Și-o păstrez în mine,
Mare și obscură.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

O clipă

O clipă cu mine, o fracțiune de secundă… Octombrie. Un noian de visuri și speranțe încap foarte lejer într-o clipă! Și se pierd atât de ușor printre zile și ani. Tu nu ai senzația că în corpul tău au trăit mai multe suflete? Mai multe suflete cu aceeași privire, dar niciodată cu același surâs?
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: 10.10.2021

Fărâmi de lumină

Ne găsim timp să adunăm jigniri în fraze și apoi în paragrafe; uneori în compuneri de mii de cuvinte, necerute la niciun examen. Ne găsim timp să mototolim sentimente ce nu sunt ale noastre și să schimonosim adevărul. Găsim timp din belșug să ne căutăm sufletul de răutăți, să fabricăm cât mai multe și să le înșirăm pe o sârmă invizibilă, prinse cu clești soioși, la vedere, cât mai la vedere. Găsim timp să împroșcăm cu noroi în stânga și-n dreapta, chiar și pe vreme buna, chiar daca a înflorit tufănica. Găsim timp să fim mândri, orgolioși, plini de obidă orbitoare, palizi de mânie și roșii de foc interior, mocnit, iscat fără vânt, peste o spuză de frustrări. Nu ar trebui să avem timp pentru toate acestea. Viața este prea scurtă. În clipa dintre clipe, în clipa magică de viață ce ni se scurge printre degete, nu este timp pentru a omorî sentimente bune. Doar pentru a crea câteva fărâmi de lumină! Cu cât mai repede vom înțelege lucrul acesta, cu atât mai multe vieți rătăcite vom schimba. Începând cu a noastra.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Din apa lumilor apuse

De vieți trecute ‘mi-amintesc,
De cai sălbatici și corăbii,
De zbor de vultur și de aripi,
De zâne și povești cu săbii,
Și toate-n gândul meu prind viață,
Și de mă las, și de-mi doresc,
Trăsuri din basm roiesc pe masă
Și roi de fluturi năvălesc!
Și uite-așa pășesc în lume,
În lumea mea de altădată,
Și care-mi e, să vezi, minune,
Când rug, când platoșă curată.
Din apa lumilor apuse
Răsar mai vie și mai înfocată
Decât din mii de lacrimi scurse
În existența-mi singulară, plată.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Doina toamnei🍁

A coborât pe nesimţite
C-un văl de ceaţă printre stuf,
Alunecând pe-o pală rece
De vânt, de frunze din văzduh.

A luat cu ea mirajul verii –
Alai de fluturi şi cântări,
A adunat dulceaţa-n struguri
Şi norii negri dinspre zări.

Pe drum, din loc în loc sunt paie,
Ciuperci prin iarbă-s risipite,
Din cer coboară-ncet şiroaie,
Pe gard stau vrăbii zgribulite.

E toamnă azi pe tot Pământul
Şi plouă fără încetare,
Spre vara caldă-mi zboară gândul,
Spre câmpurile de cicoare.

M-adoarme ploaia de pe ţiglă,
Prin vis… îmi pare o chemare:
Bătând în geam o rămurică,
E doina vântului din zare.

Iulia-Florentina Paciurea
Versuri din volumul „Emoții”.
Cartea vă așteaptă în librării!

Fotografie: Pixabay

Pentru o zi

Aș face schimb pentru o zi, ca-n filme,
Cu un motan cu vise aurii, ca tine.
Vântul m-ar legăna, m-ar mângâia ușor,
Pân’ aș păși pe iarba zânelor,
Și Soarele m-ar încălzi treptat,
Sub el m-aș face lung, m-aș face lat,
Iar când vei vrea să redevii motan,
Iar eu tot om, an după an,
Ți-aș aminti că tu ai minim șapte vieți
Și te-aș ruga să-încerci să mă înveți
Cum să trăiesc, cum să respir, să fiu,
Ca să transform în basme un pustiu,
Pustiul meu, cel scurt și omenesc,
Să mi-l simt verde, cald și pitoresc,
Să pot ademeni eternitatea,
Să nu se fi știut nici roata…
Și lasă-mă să nu cunosc durerea,
Ci doar să dorm, sub Soarele ca mierea.
Iulia-Florentina Paciurea

În fotografie: Tom, 23 iulie 2021

„Apă plată cu lămâie” – fragment

„– Ce fac acolo? Nik, ce fac femeile acolo?
– Se joacă cu rujul tău roșu. Cred că ți-a căzut când dormeai și ele l-au găsit foarte, foarte interesant.
– Tu glumești?!
– Nu! Le-am și filmat. Unele s-au dat cu el până la urechi. Altele și-au făcut picățele pe față. Știi… cum își fac în frunte indiencele, doar că mult mai multe, îmi răspunse cameramanul meu, vesel. Le-am privit uimită cred că mai mult de o jumătate de oră. Erau atât de fericite! Rujul meu roșu, ce nu-mi lipsise niciodată din poșetă și pe care îl păstrasem până acum în buzunar, era pentru fetele și femeile tribului cea mai grozavă descoperire. Eu îl folosisem în trecut mai mult ca să mă simt puternică, decât ca să atrag, însă ele se pare că îi găsiseră cea mai simplă, normală și naturală utilizare: jocul! În joacă îi foloseau culoarea ca focul, tare, strălucitoare și reușeau să obțină de la el tot ceea ce eu nici măcar nu îmi închipuisem vreodată că aș putea obține: buna dispoziție.
Brusc, s-au oprit. Rujul se terminase. Copiii redeveniră adulți și cu cel mai serios chip posibil, o femeie colorată până și pe dinți mi-l returnă. Părea că micul tub auriu, plin de culoare până mai devreme, își servise scopul, poate pe cel mai măreț dintre toate. Ele au folosit apoi mușchi și apă de pe frunze și și-au curățat buzele și obrajii. S-au frecat atât de tare, încât chiar dacă rujul a dispărut, amazoanele pitice au rămas multă vreme îmbujorate.”

Cartea te așteaptă pe Libris! Click aici↘️⤵️ https://www.libris.ro/plasa-pentru-vise-iulia-florentina-paciurea-ECU978-606-7307-83-2–p24570245.html

Mulțumesc pentru fotografie, Cărți de Ciocolată!

Oglinzi

Ne oglindim în foițe fine de argint, roase de vreme, care au început să deformeze puțin imaginea ce o reflectă. Ne oglindim în ferestre care ne despart de lume, de un alt fel de aer, de posibilități. Ne oglindim în ochi străini, uneori reci, uneori critici din te miri ce, deseori împietriți, indiferenți. Ne oglindim în toate acestea. Dar când ne vom privi în mare pentru a învăța despre curaj? Dar în ochii unui copil, pentru a învăța despre iubire și speranță? Dar în privirile unui câine, pentru a învăța despre duioșie? Dacă ne-am alege cu mai multă grijă „oglinda”, am învăța multe și poate le-am și aplica. În primul rând pe noi înșine.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Liber de albastru

Ploi din alte vremuri azi îmi bat în geam
Și-mi aduc în prag roi de amintiri,
Ochii tăi albastri, stăpâni pe simțiri,
Dorurile toate mi le strâng noian.

De ai îndurare, vorbește cu vântul
Ploaia să o piardă între zi și noapte,
Dorurile toate să se-ascundă-n șoapte,
Liber de albastru să îmi fie gândul.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Trăim în umbră

Ne estompăm, trăim în umbră, respirăm când ni se permite. De ce? În umbra cui? Din voia cui? A partenerilor, a părinților, a fraților, a prietenilor, a colegilor și, în final, chiar și a necunoscuților ce ne oferă un gând, o privire. Ne vom elibera doar în clipa în care vom înțelege că nu îi putem controla pe ceilalți, dar putem controla modul în care reacționăm în fața lor. Tu cât de influențabil ești și cât de mult îți stingi pornirile firești încercând să placi, să fie bine, să treacă?
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Pentru el

Și-am ridicat din cărămizi,
Zid gros să îmi ajungă pân’ la cer;
Și am lăsat o mică ferestruică,
Nu pentru tine, pentru el;
Pentru-al meu suflet care sigur,
Cândva, de după ziduri, se va simți stingher… Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

💜

Mă sprijin în tine când păşesc către mine,
Sunt punte din lemn ars de iubire şi funii de dor;
Te sprijini în mine când păşeşti către tine,
Puntea se clatină, lemnele dor, dar am funii izvor!
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Simbioză

Sunt momente pe care le uiți. Sunt sute și mii de amintiri care ți se șterg treptat din minte, lăsând locul altora, și altora, și altora… Și sunt momente care nu se uită niciodată. Sentimentele nu se uită: acele sentimente pe care o situație sau o alta, un suflet ori un altul, ți le-au gravat atât de adânc în suflet, încât nimeni și nimic nu ar putea să ți le smulgă vreodată de acolo. Și momentele acelea îți reapar în minte iar și iar, mereu asociate altor locuri, altor oameni, altor situații, tocmai pentru ca ele sunt în simbioză cu spiritul tău și, unde mergi tu, ele te urmează.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Ești pulbere de stele

Îmbrățișez o umbră,
Iubesc un vis frumos,
Apăr de ploi un abur,
Găsesc, în noi, un rost.
În tine aflu calea,
Dar tu ești precum vântul,
În tine stă mirarea
Ce n-o cuprind cu gândul.
Ești pulbere de stele.
Ești greu de prins în palmă!
Cam ce cunosc din tine?
Ce văd și într-o ramă…
Și am zile în care
Oricât ai să mă scuturi,
Nici știu de ești aievea
Ori doar un câmp cu fluturi.

Iulia-Florentina Paciurea

Ca un puzzle

Am lăsat bucățele din mine în atât de multe colțuri de lume încât nici nu îmi mai amintesc bine unde, pe ce cărări de viață… Uneori am senzația că am rămas, iremediabil, incompletă. Alteori, de cele mai multe ori, o bucățică risipită din sufletul meu găsește alte bucățele, ale altor suflete. Ca un puzzle, se încătușează unele de celelalte și formează un nesperat și miraculos tablou. Atunci, oricât aș fi de departe, mă simt împlinită. Și simt că în oricâte zări m-aș risipi, în fiecare îmi vor crește rădăcini. – Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Cărțile mele te așteaptă în librării!

Plasă pentru vise⤵️⤵️

https://carturesti.ro/carte/plasa-pentru-vise-1233745930?p=1&t=c_quick-search&s=Plas%C4%83+pentru+vise+Paciurea+Iulia

Apă plată cu lămâie⤵️⤵️

https://www.libris.ro/apa-plata-cu-lamaie-iulia-florentina-paciurea-LIB978-606-8953-57-1–p10750152.html

Deja Vu⤵️⤵️

https://www.librarie.net/p/232910/deja-vu

A fost o vreme…

A fost o vreme când oamenii au îmblînzit câinii, caii, bivolii și porumbeii. Astăzi, aproape nicăieri în lume, nimeni nu mai îmblânzește nimic. Rareori plantăm câte o floare și atât. Nici oameni noi nu mai cunoaștem cu adevarat și nici prietenii noi nu mai căutăm să legăm. Le-am cumpăra pe toate dacă s-ar putea… Doar că pe nici un raft, pe nici o poliță, nu se găsesc prieteni de vânzare. – Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

♠️

Din ce în ce mai mulți tineri plâng mult, obosesc repede, își regretă trecutul, se tem de viitor ori, mai rău de atât, le devine indiferent viitorul… De ce atâtea suflete bătrâne în corpuri adoleșcentine? Pare că ne reamintim dureros orice vreme de restriște și, în același timp, nu ne amintim decât rareori ce ne-a mișcat cu adevărat. Până și machiajul a început să ne placă „tare”, negru, de noapte pe timp de zi… Tinerețea este pe cale de dispariție astăzi, la fel ca urșii polari, la fel ca vulturii din Carpați și la fel ca sufletele entuziaste, pasionale. – Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Nostalgie

Cât de triste sunt pânzele vapoarelor din port… Ca aripi strânse, închise, amorțite sunt. Parcă vezi în ele vântul cum se joacă, parcă vezi puntea plină de suflete și simți în aer miros de mare, de sare și de zbucium. Cauți zadarnic omul ce le întinde și le potrivește cu plecarea. Pentru o clipă, îți pare rău că nu ești tu omul acela, ca să nu mai suferi. Și atunci înțelegi: uneori te sufocă nostalgia unei alte vieți, nici mai bună nici mai rea, doar netrăită.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Celest

Stau uneori lângă el, în mașină, la un film ori la cumpărături și mă învăluie brusc un sentiment celest și înfricoșător în același timp. De iubire fără margini. Și atunci știu sigur că sunt norocoasă și tot atunci mă tem de viitor. Toate acestea vin așa… ușor de tot. Realizez că stimulentul gândurilor mele este geana căzută pe obrazul drept, gulerul lui ridicat, bluza în anchior ori ceasul atât de nimerit pe încheietură. Apoi semaforul indică verde, ori în film apar focuri de armă, ori am ajuns în fața casei de marcat. Gândurile mele se liniștesc ca florile unui tei după furtună și tot ce sper este ca lui să-i placă noul meu parfum cu iasomie.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Două zâmbete

Știi cum se învechesc lucrurile, cum devin prea fragile și cum nu mai poți regăsi în ele aproape nimic din ceea ce le definea cândva? Un ibric de cafea spre exemplu… are o viață limitată. Un sac de dormit, un ghiveci, o sorcovă, o undiță, o tabacheră… Și atunci nu le mai folosim. Vremea lor a trecut. Dar vremea inimii tale, indiferent de anotimp, oricâte urme de lacrimi și nedreptăți ar purta, niciodata nu va trece. Niciodată nu vei avea o inimă atât de fragilă încât să nu mai crezi în ea, încât să o închizi exteriorului! Pentru fiecare lacrimă, ai adunat doua zâmbete. Deci, pentru fiecare înfrângere, inima ta se poate înălța de doua ori: o data pentru tine și o data pentru umanitate.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Casa nesiguranței

Căutam răspunsuri în ochii celor din jur pentru întrebări pur personale și niciodată ceea ce găsim nu se potrivește cu ceea ce așteptam să aflăm… Nesiguranța își cuibărește astfel casa în sufletul nostru și pe zi ce trece își consolidează cărămizile cu lacrimi și grinzile cu disperare. Obosiți, ajungem în fața unei fotografii vechi în care eram noi, cei vii și fără temeri, cei plini de speranțe și planuri. Picături sărate ne spală obrajii. În baie, după câțiva stropi de apă rece ca gheața, ne privim în oglindă. Chipul ce ne privește înapoi este cel din fotografia roasă de vreme. Cel puțin ochii… sigur sunt aceiași! Casa nesiguranței, răsărită mișelește lângă inimă, se sfarmă în mii de bucăți! – Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

…prea cinici, prea devreme!

Încearcă să fii floare pentru cei din jurul tău și vei înflori cu adevărat. Chiar Soarele se va opri să îți zâmbească! Am devenit prea cinici, prea devreme… Salvează ce poate fi salvat, reconstruiește și începe noi proiecte! Fii floare ori măcar încearcă! Și nu râde de un sfat atât de metaforic: poate că avem nevoie de metafore ca de aer pentru a ne hrăni spiritul. Spiritul iubește metaforele și el încă mai știe să viseze. Tu… mai știi?
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Împreună

Este simplu de tot: unii sunt țărm și alții sunt mare. Apoi, după o vreme, nisipul devine lichid, iar apa se preschimbă-n plajă. Și curgem unii într-alții, și picurăm și susurăm, căutându-ne tot mereu un golf, un cuib, un căuș. Și curgând, ne amestecăm visele, dorințele, speranțele și deznădejdea. Astfel suntem întregi: împreună. Și doar împreună ne putem ridica deasupra valurilor.🌊


Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay

În brațele verzi🌿

Natura îți acoperă cu palmele sale orice rană. Ea suflă vânt rece peste tâmplele tale, atunci când ești istovit. Ea suflă vânt cald spre pieptul tău, atunci când ți-e inima înghețată de răutăți omenești. Ești unul din fii ori fiicele ei și cum natura nu este supusă greșelilor pământene, ea nu cunoaște trădarea, nici renunțarea și nici indiferența. Ea are rădăcini adânci, trainice, izvorâte de dincolo de nori. Pe rădăcinile ei de te vei cățăra o viață întreagă, nu fără trudă, vei ajunge și tu acolo, în brațele verzi ale iubirii fără început și fără sfârșit. – Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay.

Îmi ești blestem și îmi ești rug

Și mi-ai intrat prin palme-n vene,
Și propriu-mi sânge m-a trădat,
Când inima-mi ‘nceputa-mi să te cheme
Cu fiecare bit neacordat.
De-atunci îmi par afon, îmi par obtuz,
Căci vocea mea e vocea disperării,
Sunt rătăcit în roșu și difuz,
Rob hematiilor chemării.
Iar tu privești cu o mândrie ascuțită,
La tot ce mișc, la tot ce-ndrug,
Iubito, draga mea iubită,
Îmi ești blestem și îmi ești rug.

Iulia-Florentina Paciurea

Pentru că ai fugit de fiecare dată când ți-a fost teamă, acum obișnuiești să fugi zilnic. Chiar și atunci când obosești, chiar și atunci când ești singur. Unicul lucru pe care ai ajuns să-l crezi este că trebuie să te salvezi neîncetat. Te salvezi chiar și atunci când alergi să îți cumperi gutui și asta-i cu adevărat tragic. Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Respir în culori

Respir în culori,
În veri și în toamne,
Mă pierd printre nori,
Prin livezi și cotloane,
Cotloane de viață
Ascunse de lume…
Fără povață
Pășesc către tine,
Cu umbrela-n culori
Și gânduri senine.
Tu, fă bine și vino,
Aleargă-mi în cale
Cu brațele pline
De dulciuri spirale,
Cu brațele pline
De pisoi și de freamăt,
Cu brațele grele
De alint fără capăt!

Iulia-Florentina Paciurea

Uimirea

Întinde sufletul până la mare,
Ori pân’ la Lună, pân’ la Soare,
Prefă-l în câmpuri de cicoare,
Ori într-un val, ori în mirare…
Căci ce e sufletul de nu-i uimirea
Că mai respir, că mai respiri,
Cu-atâta dor și cu menirea
Apăsătoarelor sclipiri?


Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: noiembrie 2020

Am fi avut un câine…

Dorul ne însoțește pretutindeni și se ivește din orice: dintr-o melodie, o fotografie, din vocea cuiva străin ori din mirosul de parfum din lift. Amintirile izvorăsc de oriunde și deseori ne găsesc nepregătiți. Și cel mai dor ne este de ce n-a fost, dar ar fi putut fi. Mă gândesc uneori că dacă am fi băut un ceai împreuna, într-o iarnă, toată viața mea de acum ar fi fost altfel. Am fi avut un câine poate… și poate am fi învățat să râdem din te miri ce. – Iulia-Florentina Paciurea

Cum ar fi?

Cine îți vorbește foarte mult nu caută să te indispună – poate că se simte singur ori poate-i foarte vesel. Cine tace vreme îndelungată nu este antisocial – poate că tăcerea îl vindecă ori pur și simplu îi este necesară precum aerul. Cum ar fi dacă am înceta să mai etichetăm oamenii și cum ar fi dacă nu am mai presupune mereu că îi cunoaștem, că știm prin ce au trecut ori prin ce trec, că avem soluții magice pe care ei sunt prea ignoranți să le poată găsi ori pricepe?!
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay

Colivia din aur

Găsești uneori, doar uneori, după ani, persoana căreia îi poți destăinui orice. Absolut orice. Și când începi să vorbești, vocea ta sună atât de ciudat, așa de greu îți alcătuiești frazele și așa de mult trebuie să îți cauți gândurile… Pentru că ai tăcut de prea multe ori, de prea mult timp. Și acum înveți din nou să vorbești, iar cuvintele tale învață din nou să zboare. Le ținusei captive în tine, adânc încătușate în sufletul tău, ca într-o colivie din aur. Iulia-Florentina Paciurea

„Plasă pentru vise” – noul meu roman!

Cum se naște o carte? Nu din căutarea perfecțiunii, ci, mai degrabă, din căutarea unor complicități: ale autorului cu sine însuși, ale omului ce ține în palmă penelul cu cititorul. Se naște din speranța că cel puțin două suflete vor vibra în fața acelorași cuvinte. Și crește, slujind cu fiecare clipă o fărâmă de eternitate. – Iulia-Florentina Paciurea

„Plasă pentru vise” este pe Libris! Noul meu roman te așteaptă! Click aici pentru comandă!⤵️📚
https://www.libris.ro/plasa-pentru-vise-iulia-florentina-paciurea-ECU978-606-7307-83-2–p24570245.html

E după chipul nostru

Sunt picături de ploaie
Ce zboară către cer,
Se-adună dintre noi…
Sunt lacrimi, nu mai pier!

Și norii se adună
Din ce în ce mai grei,
Sunt grei de răutate:
De-a noastră, de la ei…

Și vântul suflă altfel,
Mai rece, mai sălbatic;
E după chipul nostru:
Păgân și roșiatic.

Ne-am părăsit credința
Ori, poate, n-am avut…
În gând și în ființă
Spini negri ne-au crescut.

Și de mai e salvare,
Și de mai merităm…
Nici vrem a cerceta,
Nici vrem să o aflăm.

Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay

Să mori de ochi albaștri

Sub ochii tăi albastri
De am să cad, să mor,
Să nu mă plângă nimeni!
M-am stins pentru amor.
Și dacă tot murim
În astă lume crudă,
Să nu mor din iubire
Mi-ar fi atât de ciudă…
Îți spun acum, pe loc,
Că ochii tăi albaștri
Deja, pân’ la soroc,
M-au dus printre sihaștri.
M-au depărtat de lume,
De toate ale sale,
M-au plămădit anume
Să plac domniei tale.
Sau cam așa visez,
În noapte, pe furtună,
Când fulgerele-mi fac,
Albastră, o cunună.
Mă cred nebun cu toții
Și poate au dreptate,
Dar eu în preajma morții
Te simt atât de-aproape!
Și-alerg spre norii negri
Ce stau să se adune,
Anume pentru noi…
În cer să ne cunune.
Să mori de ochi albaștri
Nu-i nou deloc sub Soare,
Dar crede-mă că doare
Mai dulce ca o floare!

Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay

Trăiesc în toamne🍁

Pare că timpul nu ține cu noi, nu așteaptă, nu respiră, nu dă răgaz nimănui. Copil fiind, vara îți pare lungă cât o nebunie. Bătrân fiind, iarna îți pare lungă cât o spaimă. De la o vreme, îmi pare că trăiesc mai mult în primăveri, mai mult în toamne.
Iulia-Florentina Paciurea

Picură-n mine seri din trecut,
Pare puțin și totuși e mult
Timpul cel scurs de la primul sărut,
De la prima speranță, de la dorul acut
Ce-l simțeam pentru toate,
Pentru viață în sine,
Pentru fiecare clipă ce trece și vine;
Picură-n mine chipuri de lut
Cu priviri fremătând de prea mult început;
Și toamna se-adună, în iureș, pe stradă,
Mirată de mine, ca un fluture-n nadă,
Prinsă de aripi ori doar de speranțe…
Picură-n mine tinereți și romanțe.

Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Jon Ly

Pe sub Soarele de august

Pe sub soarele de august nu e chip să mergi ca pe sub cel de până ieri. Parcă nu mai ești chiar tu în august și faci nebunii și ți le povestești singur, în gând, iarna. „Ce vară am avut”… te gândești. Nici o vară nu va mai fi la fel! Nici tu nu vei mai fi același. Vei fi mai bătrân cu un an în vara ce vine și cine știe cum gândesc bătrânii?! Ori… poate sunt tot niște tineri deghizati, cu păr de zăpadă? Trăiesc mai mult în iarnă ei, mai mult decât în august. Așa se și explică de ce sunt mai cuminți!
Iulia-Florentina Paciurea

Vara iubești mai aprig

Vara: vremea aceea fără de nume, imposibil de restrâns în cuvinte și de stăvilit în rigori. Cu tălpile în iarbă, gustând din Soare, ori sus pe o creangă, atârnând de lene dulce, ți-e bine. Vara timpul nu se mai lasă numărat în secunde, ci în miresme și clipocit de ape, în bătăi de inimă tânără, indiferent de ani. Vara iubești mai aprig și, în același timp, dai un strop de iubire pe somn în plus, cu gândul împăcat. Vara râzi mai des ca iarna și parcă mai tare, și parcă mai ușor. Vara te joci cu papucii în apă, dai lapte la pisoi străini și faci din noapte zi. Devii poet apoi și pictor chiar, înflorind margini de agendă, cu gând de mare-albastră. Zâmbește! E vară.
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay

Eu îți doresc noroc la oameni!

Ne dorim noroc. Noroc în dragoste, noroc la bani și sănătate. Ne dorim mașină, casa și piscină. Ne dorim bijuterii. Ne dorim șefi blânzi și generoși. Ne dorim examene ușoare și gene lungi. Ne dorim noroc în toate. Aproape în toate! Eu îmi doresc și îți doresc noroc la suflete! La oameni! Nu doar la soț, copii și părinți, nu doar la prieteni și vecini… Noroc la oamenii aceia străini, pentru care și tu și eu suntem niște străini. La colț de stradă, de bloc, pe alee, în magazin, în lift și în metrou: acolo îmi doresc și îți doresc noroc, noroc la oameni!
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay

Spune oamenilor cine ești!

Oamenii te vor descrie în amănunt și vei avea tendința să îi crezi. Îți vor spune ce anume îți place și ce nu, ce job ți se potrivește, ce eșarfă și ce prieteni. De la cele mai insignifiante amănunte până la aspectele esențiale, te vor crea bucățică cu bucățică. Nu trebuie să răsari din imaginația nimănui, nici măcar din imaginația ta! Tu ești tu. Atât. Spune oamenilor cine ești! Altfel, îți vor spune ei ție.”
Iulia-Florentina Paciurea

Despre posibilități și curaj

Pentru că adesea mi-e teamă să port în inimă, port pe brațe. Și brațele îmi devin prea grele uneori și atunci scap pe jos, pe podea, pe asfalt ori în iarbă, bucățele din ce ar fi putut fi. Și ce cade pe pământ reavăn încolțește, crește și mă împresoară. Și stiu că voi scăpa din strânsoare doar atunci când voi decide să ridic la piept toate posibilitățile. Apoi, ceea ar fi putut fi devine posibil și inima mea, acum curajoasă, poate atât de ușor să separe și să păstreze binele, încât mă întreb adesea: de ce m-oi fi temut în trecut?
Iulia-Florentina Paciurea

Este un dar!

La un moment dat ai senzația că tot ceea ce era de spus s-a spus deja și că tot ceea ce era de trăit au trăit alții înaintea ta. Ți-au furat ideile, ți-au furat tridentul. Cu ce rămâi? Ce-i de făcut? Poate că suntem condamnați să repetăm experiențele predecesorilor noștri și, în același timp, să căutăm frânturi de originalitate. Le căutăm în orice: în iarbă și în vânt, în priviri blajine ori străine, în gesturi nobile ori în falsitate deghizată. Căutarea aceasta aduce obidă, dar vestea bună este că se poate încheia firesc și fără durere: prin credința că fiecare dintre noi avem un loc aici, un plan în gândul Cuiva, un „ceva” de îndeplinit. Și nu, nu-i destin măreț și nici pedeapsă. Este un dar și-i o minune de liber arbitru. „Este atât de simplu încât devine de neînțeles”, vorba lui Nichita.
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay

„Nu mi se aplică!”

Avem o mulțime de cărți publicate pe bandă rulantă, scrise în câteva săptămâni, cu un singur fir narativ, fără personaje bine conturate. Am făcut cibernetică și economie, dar recunosc că doar anii de muncă m-au cizelat, cărțile deja publicate și perseverența. Mai am extrem de multe de învățat. Dacă citești pentru relaxare, pe plajă ori seara, poți alege aproape orice. Dacă vrei o cultură generală solidă nu te poți rezuma la cărțile scrise astăzi. Dacă esti autor, în nici un caz nu te poți numi scriitor fără să citești cărțile clasice ale înaintașilor români, dar și străini. Legat de „Nu am trăit în epoca aceea, nu mi se aplică”: sigur că nu toți am cunoscut un mediu asemănător celui descris în „Ion”, în „Moara cu noroc”, în „Moromeții”, însă pe lângă valoarea lor istorică, aceste cărți te pot învăța un anumit stil, un anumit vocabular, o anumită construcție a frazei. Ar mai fi un aspect: astăzi întâlnesc în multe cărțile de ficțiune fuga după fantastic, un limbaj vulgar, o exagerare a lucrurilor complet nefirească. Din cele clasice învățăm că o descriere erotică nu trebuie să fie una vulgară pentru a fi „vie”, pentru a prinde unui public prea puțin avizat. Legat de autorii contemporani români pot spune că mulți dintre ei se consideră perfecți și nu sunt dispuși să lucreze cu propriul manuscris de zece ori dacă este necesar… În țările cu o adevărată cultură a cărții, aceștia nu ar trece de o primă și fugitivă examinare a editurii. Autorii puțin informați și plini de sine au dat naștere cititorilor care nu știu să ceară mai mult pentru că nu au aflat că există „mai mult”!
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Formula fericirii

Continuă lucrurile cărora le permiți să continue. Regula aceasta generală aduce împlinire ori eșec, o lume întreagă de posibilități ori deznădejde. Pare simplu! Formula fericirii, ori măcar a clipelor de fericire, îți este la îndemână. Și-atunci, dacă-i atât de simplu, de ce permiți răul? De ce nu-l strecori prin sita deasă a acestei luminate soluții? Poate pentru că ar însemna, uneori, odată cu greșelile, să lași să picure în țărână și o parte din tine. Și atunci permiți multe, prea multe să continue, și bune dar și rele, de teamă să nu rămâi incomplet.
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay

Viața prin sticlă

În ziua de astăzi se fac cu ușurință cele mai bizare confuzii, atunci când vine vorba de sentimente omenești. Dorința de liniște se confundă cu defensiva, defensiva se atribuie gresit unui caracter slab, dar totusi mândru, iar slăbiciunea se consideră depresie și mândria se crede a proveni strict din neadaptare și frustrare. Toate acestea sunt greșite. Se confundă într-atât încât duc la pierderi iremediabile: se pierd prietenii, se pierd rude, se pierd vecini și colegi. Ne pierdem unii de alții, social vorbind, și ne afundăm fiecare în dreptatea lui, în casa și în fotoliul lui. Privim viața prin sticlă, prin cea a telefonului, a televizorului ori pur și simplu de la fereastră. Poate că ar trebui să ne dăm singuri o tema, grea dar necesară, aproape vitală! Să descâlcim confuziile adunate noian, să ascultăm bine de tot pe cei din jurul nostru, dar și să ne facem ascultați. Să renunțăm la comoditate, teamă ori nepăsare! Să reînnodăm tot ce s-a rupt pe fondul unor greșeli de interpretare și să facem toate acestea începând de astăzi. Iar nodurile să le strângem tare de tot, atât cât să ne poată susține greutatea în nevoi sufletești! – Iulia-Florentina Paciurea

Despre noi

Am impresia ca de fiecare data cand ne revedem esti o alta persoana. Ma surprinzi cu ganduri si fapte vesnic noi, mereu nebanuite. Si am impresia ca fiecare loc pe care il vizitam impreuna, loc ce il stiam in cele mai mici amanunte pana ieri, acum este altfel. S-a schimbat peste noapte ori chiar sub ochii mei si a devenit de nerecunoscut. Nu stiu daca sa ma feresc de tine ori daca sa te iubesc si mai mult… Simt o paralizanta teama de nou pasind lang tine si, in acelasi timp, o senzatie puternica de apartenenta la toate ale tale: la parul si rochia si zambetul tau. Tot ce stiu este ca strada mea nu mai este a mea, nici parcul prin care imi pierdeam vremea singur, nici banca pe care ti-am scris primele randuri. Le-ai facut pe toate ale tale, intr-o clipa! Si nu stiu daca mi le-ai luat fara voia mea ori chiar eu ti le-am facut cadou, candva… – Iulia-Florentina Paciurea
https://www.facebook.com/Iulia.Paciurea/

Înainte de alți copii, am fost noi!

Înainte de alți copii, am fost noi. Până să învățăm să ne jucăm împreună, până să legăm primele prietenii sfioase, până să clădim povești în care fiecare să aibă un rol numai al său. Pe când motanul ne părea când jucărie, când fiară fioroasă, am fost noi, singurii copii din curtea noastră, singurii cu drepturi pe lângă borcanul cu dulceață și cu mustăți de la smântâna călduță, din zorii fiecărei zile.
Am avut prieten un cățel și când viața ni se părea nedreaptă, el singur ne-a ascultat și mângâiat supărarea. Am avut multe mușcături de tânțar, am avut pișcături de urzică și uneori, situație gravă de tot, am avut o țeapă din căpița cu paie în deget, chiar lângă unghie, așa cum doare cel mai tare!
Înainte de alți copii, fiecare cu povestea sa, am fost noi, cu cea mai frumoasă și realistă poveste. Am fost căpitanii oastei noastre de pluș, pastorii iezilor primăvăratici și prințesele fără nevoie de salvare, frumoase și istețe, cârmuind cu drepturi din naștere, inimile bunicilor cu păr de argint.
Am fost… și undeva adânc în noi, vom fi o viață întreagă! – Iulia-Florentina Paciurea

Despre scurtături și despre mere

Nu există scurtături către bunătate, nici către răutate. Nu există scurtături către medalii de aur și nici către portofele furate. Fiecare alegem o cale și pășim către ea cu mult înainte de a fi demni de laudă ori de ocară. Pășim încă din copilărie, fără să știm și fără să avem un merit clar sau o vină. Pășim în adolescență, încercând să ghicim mai mult în cei din jurul nostru decât în noi, care ar fi drumul… Pășim în tinerețe, convinși că am descoperit cine suntem, plini de curaj și ambiție. Pășim mai târziu, aflând că nu au existat niciodată scurtături în viață, către cine ar trebui să fim cu adevărat. Uneori alegerea vine pe nesimțite, alteori ne surprinde, uneori ne dăm răgaz de gândire și alteori nu mai avem timp pentru răgaz. Nu există scurtături către noi și nu ar trebui să le ghicim ori să le căutăm. Răgaz însă, ar trebui să învățăm să ne dăm încă de mici, exact așa cum între aritmetică și citire, există recreație pentru un măr!
Iulia-Florentina Paciurea

Viața nu-i luptă, e rochie!

Seara nu-și alege prietenii. Ea poartă pe umeri bucuriile și tristețile de peste zi și ți le lasă ție toate, să te împaci ori să plângi. Mantia de sentimente e ca seara: nici nu știi bine dacă îți ține de cald ori dacă-i zdrențuită. O vreme te lupți să înțelegi, o vreme te lupți să alegi… La un moment dat sosește resemnarea, iar mai apoi un somn fără vise, obositor. Dar sunt și seri care îți aduc înțelepciune, în care privești pe fereastră și aerul nopții te mângâie, în care privești în oglindă și te simți mai puternică decât ieri. Atunci bei un ceai și citești o carte, ori poate că probezi o rochie ce te așteaptă de multă vreme, o rochie – sentiment, o mantie ce ai puterea să ți-o alegi singură. Apoi somnul vine ușor, cu o promisiune: serile sunt diferite, zilele la fel, iar fiecărui rău îi urmează un bine. Adormi zâmbind: viața nu-i luptă, e rochie! 💃
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: aprilie 2018

A fi sau a nu fi o floare rară

Există persoane care au un entuziasm molipsitor, a căror veselie impregnează aerul cu mireasma unei flori rare și a căror căldură mișcă aproape orice suflet. Dacă le întâlnești, prețuiește-le! Nu le invidia, nu le ocoli, nu le marginaliza de teamă că stralucirea lor te va așeza în umbră. Iubește-le și veți străluci împreună! Încearcă să le îndepărtezi și ele vor străluci oricum, indiferent de tine, iar tu le vei regreta zâmbetul cald, prietenia, prezența în lucruri mari și mici.
Iulia-Florentina Paciurea

Despre suflet și cinism

„Sufletul nu are vârsta”, ne-am obișnuit să gândim sau cel puțin să o spunem. Sigur am citit pe undeva cum că nu are… Dar când devenim triști prea des, când suntem pesimiști mai mereu, oare nu ne răsar mici riduri, fine dar multe, pe interior? Ai observat că ești sarcastic din ce în ce mai des? Cinic? Poate că vârsta sufletului se măsoară în cinism. Chiar așa! Încearcă să nu îmbătrânești înainte de vreme. Încearcă să rămâi optimist, să crezi în umanitate, să admiri o floare, să faci planuri. Încearcă să fii un exemplu și pentru ceilalți. Tare mult avem nevoie de astfel de exemple pentru că, din nefericire, exemple de aroganță (pe post de platoșă) amestecată cu amărăciune (ca stare de fapt) avem destule.
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay

Este suficient să fii

Se tem când râzi, se tem când iubești, se tem când porți în suflet cutremurătoare neîmpliniri. Se tem de pasiunea ta, de grația ta în fața celor ce nu merită și de focul privirilor tale. Se tem că în realitate ești mai optimistă decât în fotografii, mai blândă, mai zâmbitoare. Se tem pentru că tu știi să ceri și să primești sprijin și pentru că știi să oferi îmbrățișare caldă și trainică aproape oricui. Se tem când îți recunoști greșelile și când îți declari iubirea fără ocolișuri. Se tem când îți amintești tot ce ți s-a spus și când știi să ții pentru tine. Se tem că nu ai nevoie de invenții: fotografiile, vârsta, reușitele, lacrimile, tristețea, iubirea ta nu au filtru, ajustări, modificări, ascunzișuri.
Se tem de ceea ce nu pot înțelege. Au uitat că pot fi asemeni ție, că au fost asemeni ție! Viața i-a înghițit nepregătiți și o trăiesc într-un singur fel, în unicul în care au încredere să îi salveze, nici ei nu mai știu din care hățiș. O trăiesc ca pe o luptă, se simt într-o arenă cu reguli nescrise, o trăiesc cu frică și obsedați de control.
Asupra celor mai multe lucruri nu poți avea control. Tu știi deja asta. Și vezi?! De-asta se tem: pentru că și tu ești de necontrolat în ochii lor, pentru că ești o forță a naturii în ochii lor. Când tu… doar ești și ai înțeles că este suficient să fii.

Iulia-Florentina Paciurea Fotografie: mai 2020

https://www.facebook.com/Iulia.Paciurea/

Eu sunt pe drum

Am tot aflat din stânga și din dreapta că lumea a încheiat 2020 mai înțeleaptă și mai plină de empatie ca niciodată. Mulți spun că s-au dezvoltat incredibil de mult în lunile trecute, că au evoluat cu viteza luminii și că astăzi sunt ființe mult mai capabile. Capabile de măreție… se subînțelege. Majoritatea ne asigură că se simt mai puternici și că sunt aproape pregătiți… cam pentru orice scenariu nefast. Ei au primit bucuroși câteva lecții și le-au învățat cu vârf și îndesat. Sunt puri ca un ghiocel și aprigi doar atunci când vine vorba de noi, viitoare și fără de tăgadă autodepășiri.
Eu sunt pe drum. Mi-e teamă, am speranță și multe, multe planuri. Nu am un bagaj de certitudini. Am curiozitate, neîncredere și optimism. Știu: pare o contradicție pe undeva. Cerul de 1 ianuarie, special ca nici un altul, mi se dezvăluie pentru câteva secunde. Sunt clipe prinse între gene preț de-un vis. Sunt perfecte. La fel cum este sufletul omenesc. Să pășim cu băgare de seamă, cu sinceritate și cu ceva respect! Am fi tare nătărăi să-l dezamăgim!


Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: 1 ianuarie 2021, prin sud de țară frumoasă🇷🇴

Despre începuturi și promisiuni

Câte promisiuni dăruim și primim la fiecare început de an… Și nu neapărat pentru că ne plac promisiunile, ci pentru că iubim începuturile. Este ciudat cum cinstim un lucru cu un altul, atât de diferite între ele. Promisiunile țin de veșnicie și totuși, ele se aștern atât de natural la picioarele clipei. – Iulia-Florentina Paciurea