Au înflorit salcâmii

Au înflorit salcâmii,
Nici nu te-au întrebat,
De-ai înflorit şi tu
Şi când mai vii prin sat.

Te-or aștepta cuminţi,
Ca-n fiecare mai,
Nu știu că te tot minţi
Pribeag că nu mai stai.

Şi te-or ierta din nou,
Sau cam așa îți spui,
Când somnul vine greu,
În ţara nimănui.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie din arhiva personală: 18.05.2022

Prea mult verde doare

Prea mult verde uneori doare. Iarba crudă și înaltă, o furtună de frunze… parcă îți aduc amintiri multe și frumoase, atât de frumoase încât ți oprește respirația pentru o clipă și ți se împăienjenește privirea. Ți se face dor de la prea mult verde, dor de tine din trecut, de tine fără griji și plin de planuri. Visai cu ochii deschiși cândva. Îți amintești? Nu contează dacă astăzi nu ești unde ai visat. Aproape nimeni nu este. Dar prea mult verde uneori doare pentru că ți-ai pierdut capacitatea de a visa cum o făceai atunci, mai toată ziua. Drumul te-a întărit, te-a legat de realitate, ți-a arătat ce se poate și ți-a arătat în ce să nu mai speri. Verdele e însăși speranța, ori cel puțin, este culoarea viselor fără opreliști. De-asta doare. Dar cel puțin… doare plăcut.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie din arhiva personală: 18.05.2022

Mi-e dor și azi de mare…

Mi-e dor și azi de mare,
Mi-e dor de mine însămi,
Și nu mai știu de noi,
De ea, de mine, vorbe…
Nu-mi scrie nici o rimă,
Nici eu nu știu a scrie,
Praful prea multor zile
S-a furișat perfid.
Ca un firid în suflet
Un vechi caval vibrează,
O amintire încă
Din mare se-ntrupează…
E o speranță poate
Ce nu poate sa piară,
Ca valurile mării,
În țărmuri se măsoară.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie din arhiva personală ~ 09.08.2018

Un început și un sfârșit

Sentimentele tale cele mai adânci sunt opere de artă, sunt crâmpeie de carte, un colț dintr-o pictură ori câteva solfegii. Trăirile tale cele mai acute au o viață a lor, un început și un sfârșit, și mai ales un parcurs care pe tine te face spectator, ori cel mult un mim. Par atât de sigure pe ele și atât sunt de înrădăcinate în prezent, încât li te supui fără să realizezi. Bune ori rele, parcă ți-ar fi un soi de frate ori de soră pe care viața l-a ales pentru tine, nu tu. Și până să vezi că nu sunteți rudă, că uneori nici măcar prieteni nu sunteți… ești deja într-un univers în care ai pierdut frâiele.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Speranța

Speranța e cuvânt,
E literă şi tuş,
Speranța e în cărți,
În rime şi povești…
Speranța e ca vântul:
N-o vezi, n-o poţi atinge,
Nici ştii de e văpaie,
Ori de curând se stinge.
Nu ştii de e albastră,
De-i albă ori turcoaz,
Nu știi de e în casă
Ori stă pe la pervaz.

Şi de-i atât de vie…
Cum de-o uităm mereu?
Cum de-o vorbim de bine
Doar când ne este greu?

Şi nu e doar cuvânt!
Și nu e doar poveste!
Speranța nu-i doar vânt!
Din cer, încet, se țese…

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Spune oamenilor cine ești

Oamenii te vor descrie în amănunt și vei avea tendința să îi crezi. Îți vor spune ce anume îți place și ce nu, ce job ți se potrivește, ce eșarfă și ce prieteni. De la cele mai insignifiante amănunte până la aspectele esențiale, te vor crea bucățică cu bucățică. Nu trebuie să răsari din imaginația nimănui, nici măcar din imaginația ta! Tu ești tu. Atât. Spune oamenilor cine ești! Altfel, îți vor spune ei ție.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Am culoarea vocii tale

Am culoarea vocii tale,
Am culoarea unui zâmbet
Ce mi-l dai la întâmplare,
Ce mă face, brusc, complet.

Sunt un curcubeu-ființă,
Un mulaj al stării tale,
Şi-n amor, în neştiinţă,
Sunt ferice ca un Soare.

Curgi prin mine ca o apă
Şi mă țeși încet, dibace,
Nici îți pasă de sunt valuri,
Nici de m-ai uitat cu ace.

Nu mă plâng nici eu, e drept,
Prea adânc în părul tău
Stau de nu știu câtă vreme…
Mi-e tot bine când mi-e rău!

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Două zâmbete

Știi cum se învechesc lucrurile, cum devin prea fragile și cum nu mai poți regăsi în ele aproape nimic din ce le definea cândva? Un ibric de cafea de exemplu… Are o viață limitată. Un sac de dormit, un ghiveci, o sorcovă, o undiță, o tabacheră… Și atunci nu le mai folosim. Vremea lor a trecut. Dar vremea inimii tale, indiferent de anotimp, oricâte urme de lacrimi și nedreptăți ar purta, niciodata nu va trece. Niciodată nu vei avea o inimă atât de fragilă încât să nu mai crezi în ea, încât să o închizi exteriorului! Pentru fiecare lacrimă, ai adunat doua zâmbete. Deci, pentru fiecare înfrângere, inima ta se poate înălța de doua ori: o data pentru tine și o data pentru umanitate.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Despre spirit și putere

Puterea spiritului, reală și aproape palpabilă, înseamnă să încerci să obții ceea ce îți dorești cu inima deschisă. Deschisă către schimbări și statornicie, către aprecieri și mustrări, către iubire și uitare, către miracole și monotonie, către orice îți va aduce în prag Universul.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Vis🌙

Am visat că sunt pe-o stea,
Că am ochi de peruzea,
Am visat că sunt pe mare,
Că trec ape şi hotare;

Am visat că sunt regină,
Că-s captivă-ntr-un palat,
Am visat c-o vrăjitoare
Îmi furase-al meu regat.

Am visat că sunt o pană
Mânuită de-un poet,
Că-nmuiată în cerneală
Făuresc mândru portret.

Am visat că-s o petală
Şi că vântul m-a furat,
Am visat că sunt o perlă
Sau un măr puţin muşcat.

Am visat că sunt o rază
Sau un fulg de nea din cer,
Am visat că sunt o urmă
Pe nisip… şi-n valuri pier!

Iulia-Florentina Paciurea

Arhivă personală ~ 10.08.2018

Încearcă să lipești petale

Încearcă să lipești petale
De unde vântul le-a furat
Și vei vedea că omul n-are
Putere de invidiat.

Încearcă să muţi norii-n zare,
Să-ți luminezi a ta grădină,
Și vei vedea că omul n-are
Nimic din forța cea divină.

Încearcă să fii bun şi blând
Cu gărgărița și cu lumea toată
Şi vei vedea că omul are
lubirea Lui neîntinată.

Şi de va fi prea greu vreodată,
Tu de petală nu uita…
Ea-şi lasă zilnic, viața toată,
În voia vântului și-a Sa.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Ca o minge. Exact cât mine!

Gândește-te la mine ca la o minge, ca la o minge colorată de copil, nici mare și nici mică, exact cât mine. Și caută locul în care culorile îmi sunt zgâriate, puțin șterse, puțin amestecate. Eu nu-ți voi spune unde este locul acela. Îl am de multă vreme, de când toată lumea era a mea, iar eu mă rostogoleam prea repede, prea amețitor și nesăbuit. Când vei găsi locul acela al meu, mă vei cunoaște cu adevărat. Și dacă mă vei colora din nou, cu alte nuanțe, nu mă voi supăra. Atunci ne vom putea iubi sincer. Când mă vei colora tu, cu grijă, trainic, și când mă voi rostogoli din nou fără teamă.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

📍Interviu pentru Chic Elite

Cristina Lincu, îți mulțumesc pentru gândul bun, pentru invitație, pentru minunata oportunitate de a ajunge la un nou public iubitor de lectură! Mulțumesc, Chic-Elite!📚⬇️

http://chic-elite.ro/iulia-florentina-paciurea-nu-as-renunta-la-scris-nici-daca-as-fi-nevoita-sa-o-fac-sub-un-pseudonim-masculin-asa-cum-au-facut-o-surorile-bronte-mary-ann-evans-ori-violet-paget/

Flori de prun

Viaţă nouă se iveste
Printre florile de prun,
Vântul iar îmi povesteşte
Fericirea s-o adun.

Mă trimite să o caut
Chiar sub tălpi, în iarba crudă,
Şi-n tăcere s-o ascult
Cum răsare dinspre undă.

Sus pe cer îmi spune vântul
S-o ghicesc în norii moi,
Şi s-o port cu mine-n casă
Intr-o frunză de trifoi.

De-i trifoi cu trei petale,
Îmi promite răspicat
Că tot dânsul, dintr-o glumă,
O petală mi-a furat.

Viața nouă se ivește,
Fericirea o adun
Primăvara asta-n care
Vântu-mi ninge flori de prun.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Hoinărind prin cartier

Hoinărind prin cartier am găsit primăvara. Nu-i vis, nu-i utopie. Deschide fereastra! Se simte bine de tot sub tălpi, în aer, în razele Soarelui, în verdeață și în flori, în vrăbii guralive și în zumzetul de gâze mici. Cineva scutură o lenjerie colorată, repede și timid, cât să prindă mireasma și să o tragă în casă, dar să rămână neobservată de trecători. O pisică uriașă, galbenă ca mușețelul, își face veacul în țărână, într-o gropiță însorită și înconjurată de flori mici și albe, crescute sălbatic și firesc. Dacă ai noroc, prinzi o minge scăpată de voioșia din parcul cu ghiozdane năzdrăvane și joci și tu, preț de-o amintire.
Iulia-Florentina Paciurea

Inimă curată

O lume tristă, neîncrezătoare, speriată, nu te poate afecta, așa cum apa tuturor oceanelor nu poate scufunda o corabie. Dacă nicio picătură nu ajunge înăuntru, lemnul rămâne uscat. Dacă nicio vorbă rea nu te atinge, inima rămâne curată.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Praf de aur

Un păianjen din poveste
Ca o vrajă-şi ţese pânza;
Picuri lucitori de ploaie
O brodează, o-ncovoaie.

De sub greutatea apei,
De sub razele de Soare,
Lucrătura-i minunată
Pare şi mai grăitoare.

Praf de aur de pe aripi
Fluturi trec şi îşi anină,
Broderia fără seamăn
Pare demnă de-o regină.

Pânza-i gata de purtare,
Vântu’ o rupe dintre ramuri,
Dar o umple de culoare
Când o scapă în petale.

Fredonând o melodie,
O ridică din poiană,
Dintre flori şi iarbă crudă,
O domniţă roşcovană.

Iulia-Florentina Paciurea
Versuri din volumul „Emoții”

Fotografie: Pixabay

Fereastra copilăriei

Fereastra copilăriei: loc de vis, de joacă, de brodat speranțe și de îmblânzit temeri, loc de pisoi și de trifoi cu patru foi, de pițigoi și de culori, loc de nea și de Soare, de somn dulce și de nerăbdare, loc de care să-ți legi o parte a vieții și în care să găsești putere nesfârșită pentru cealaltă. Loc de împrietenit cu veșnicia.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie din arhiva personală

Veselia ca pastilă?!

Prea multe cărți motivaționale, prea multe citate de izbăvire sufletească, prea multă amăgire mi se pare mie… Sunt dimineți proaste și zile asemeni lor și seri și nopți așijderea. Iar motivația vine din tine, treptat, atunci când ești pregătit să o simți, să o simți din nou. O carte ajută, un prieten ajută, un sfat bun primit de unde te aștepți mai puțin este tot ceea ce îți trebuie uneori. Doar că nu mi se pare realistă viața prezentată pururi roz și nici nu mi se pare sănătos să ne impunem veselia ca pe o pastilă ori, mai rău, să o mimăm de dragul aparențelor.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Și dacă fericirea este circulară?!

Şi dacă fericirea este circulară?
Şi dacă eu şi tu nu o putem avea deodată?
Înseamnă veşnic să te pierd pe negândite,
Ori poate am învins chiar pe a vieţii roată?
Cum să o-nving îmi pare cel mai simplu lucru,
De vrei şi tu ca mine să gândeşti…
Hai fericiţi să fim şi unul pentru altul,
Nu doar în ale noastre rânduri scurte şi lumeşti!
Iulia-Florentina Paciurea

Ești blând, ești puternic

Oamenii sensibili nu sunt slabi. Ei simt fericirea cu fiecare fibră a corpului și a gândului. La fel de tare… simt deznădejdea. Dacă te numeri printre ei, învață să aștepți. Într-o zi vei simți acea liniște profundă după care tânjești, vei ști să o apreciezi din plin atunci când ea o să apară, vei înțelege că nu este permanentă și vei accepta că nu trebuie întotdeauna să o cauți. Vei descoperi o incredibilă balanță între ceea ce se petrece în jurul tău și ceea ce se petrece în interiorul ființei tale. Vei învața să schimbi nerăbdarea; să alegi curiozitatea. Nu, nu ești slab. Ești un explorator al naturii umane, ești blând, ești puternic.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Respiră!

Planurile nu durează întotdeauna. Nu se pot realiza întotdeauna. Sper să depășești momentele de incertitudine, de confuzie, de panică, de renunțare. Sper să afli și să știi în fiecare clipă că nu ești vinovat, că nu te-ai legat de o iluzie. Sper să înțelegi că viața este așa: cu bune, cu mai puțin bune, mereu schimbătoare. Sper să știi să te bucuri de momentele excepționale trăite, să știi să înduri suferința, să știi că peste toate, există o balanță, un echilibru natural. Sper să știi că toate sunt efemere. Toate, cu excepția iubirii. Rezistă clipelor grele, îmbrățișează pe cele fericite, respiră între cele două!
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Și nimeni n-are nicio vină…

Culmi goale, fără de frunziș,
Râu mic, pârâu secat
Și pui de căprioară slabi,
Coioți și-un bebeluș abandonat.

Val de noroi in case bătrânești,
Asfalt topit sub Soare care frige
Și pescaruși răpuși de oboseală;
O plajă de balene în cârlige…

Ghețarii veșniciei se topesc,
Și urși polari privesc dezastrul,
Și oamenii la fel privesc…
Trăindu-și viața lor de alabastru.

Se ceartă cu bunicii vremii,
Se ceartă frații și vecinii,
Se dușmănesc și, din furie,
Lovesc pe după garduri câinii.

Și-om scoate și istoria din cărți,
Și l-om uita pe Eminescu,
Și alții vor trasa noi hărți
Peste hotare, peste bălți.

Ne mângâiem că lumea-i largă,
Și neamuri multe sunt precum al nostru,
Îndatorate ani, pentru o roată,
Hrănind, din palme aspre, monstru.

E auriu, e poleit, și-i șade bine!
Și nimeni n-are nicio vină…
Trăim grăbit și obosit,
Pe o planetă magistrală, în ruină.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

În zăpada de miei

Și ninge, și plouă… E molimă,
Luptă, gheață… E ceartă.
Și peste toate, zăpada-i zăpadă,
Cu gust și miros de-altădată.
Și omul e om, e fragil, e labil,
E blând, e feroce, e teatru, e mască,
Și plânge în drum, în zăpada de miei
După ani, după visuri… Răpus de mișei.
Și totuși e noapte, și totuși e zi,
Și e speranță, și e zăpadă;
Poate-i firesc mieii să moară…
Alți miei se vor naște, sub cer, altă dată.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: 07.03.2022, București

Și ești sânge, muzică, daltă…

Chip de lut întors spre fereastră,
Spre o lume și negră, și-albastră,
Chip de lut întors spre zenit
Spre un cer pustiit, părăsit;
Chip de lut cu speranțe deșarte,
Cu nopți albe, cu visuri, cu șoapte…
Cine ești? Cine-ai fost? Oare știi?
Ai păstrat un album cu copii?
Cu el, și cu ea, și cu tine
Adunați, risipiți pe coline?
Ai jurnal cu povești și cu flori,
Cu istorii de-amor și fiori?
Ai un trandafir ofilit? O narcisă
Presată? Un catren dăruit?
Chip de lut… ești ca mine.
Ești ca el, ești ca noi, ești ca tine!
Chip de lut… ești țărână și apă,
Și ești sânge, muzică, daltă;
Și ești mare, ești piatră, ești ram!
Ești sădit, înflorit… ești din neam,
O inimă, pe tărâm românesc,
Un fir de nisip pământesc.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Fragment din cartea „Deja Vu”

„…devenise un soi de magnet pentru mine şi fără a mă apropia niciodată prea mult, dacă el se mişca, mă mişcam şi eu… dacă el avea o idee eu o găseam imediat minunată, iar dacă lui îi plăcea ceva anume şi mie începea să îmi placă. Culorile mi se păreau mai vii, gerul de afară nu mai reuşea să îmi îngheţe palmele, râsul şi vocea sa deveniseră brusc un soi de muzică auzită doar de mine. Nu ştiu când s-a întâmplat asta, de ce, cum… dar îmi părea de câteva zile că paşii mei nu mai sunt ai mei, că gravitaţia însăşi se schimbase cumva…”

Iulia-Florentina Paciurea – „Deja Vu”
Cartea este din nou în stoc! Puteți să o cumpărați de aici:📚⬇️ https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Iulia-Florentina+Paciurea

Dor, zambile și iubire

Anotimp nemuritor,
Tu, al florilor potop,
Mă înşeli uşor, uşor,
Pas cu pas şi strop cu strop.

Conspirând cu sânge rece,
Ca dovadă de amor,
Tu pe aripi de zefir
Mi-ai trimis un mărţişor.

M-amăgeşti clipă de clipă,
An de an mă zăpăceşti,
Când cu şoapte de iubire,
Când cu flori ca din poveşti.

Primăvară, vreau să zbor…
Vreau amor şi fericire!
Primăvară, vreau să-mi dai
Dor, zambile şi iubire!

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Fragment din „Deja Vu”

„Te-ai gândit? Poate chiar avem îngeri
păzitori, poate ne privesc chiar acum,
dar noi nu putem să-i simțim… Crezi că sunt nevăzuți? Că sunt ca nişte umbre, ca un fum, ca o ceață? Sunt suflete fără corp, sunt ca un abur? Sau poate crezi că îngeri păzitori sunt peste tot în jurul nostru, sunt zilnic printre noi, dar noi nu știm să-i recunoaștem… Poate și tu și poate chiar eu, într-o bună zi, am fost sau vom fi un fel de ingeri păzitori pentru cineva aflat în nevoie!” – fragment din romanul „Deja Vu”

📍Cartea poate fi cumpărată de aici:⤵️
https://www.emag.ro/deja-vu-iulia-florentina-paciurea-ecu978-606-730-029-1/pd/DG0X3MBBM/

Fotografie: Pixabay

Să cutreier fără hărţi!

Ziua bună se cunoaște
După roua din mustăți,
După Soarele de miere,
După vrabia din ram,
După zumzetul de viaţă
Ce tot crește dinspre geam.
Să tot fie luni mereu,
Să tot fie începuturi,
Și să ai șansa din nou
Să găsești un roi de fluturi.
Să tot fie luni, să fie!
Și să fie vară, bălți,
Cu picioare dezgolite,
Să cutreier fără hărţi!
Să văd lumea, lumea toată,
Sau doar satul meu cel drag,
Și să știu să dau, sub Soare,
Toate grijile-n vileag!

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Dimineți

Mă doare neputința-n dimineți
Când vreau să schimb suflarea toată,
Să suflu colbul pe pereti,
Să zboare zgura rușinată,
Cea ce a nins cu mici meschinării
Peste atâtea pleoape și câmpii,
Peste atâtea mări și jucării
Lăsate-n drum de micii mari copii.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Cea mai bună cale

E drept că nu prea știam cum să renunț și îndârjirea aceasta a mea mă facea să nu îi înțeleg întotdeauna pe ceilalți. Aici era izvorul de probleme. Apoi, pe nesimțite, am învățat că nu dețineam eu cea mai bună cale, dețineam doar o variantă, uneori ocolitoare. De atunci bâjbâi și pe alte drumuri, judec mai puțin și încerc să nu ignor nimic.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Sper să-l întâlnești!

Vei întâlni mulți oameni în viață: unii care îți vor observa doar calitățile, alții care te vor privi cu dezinteres. Unii vor încerca să te schimbe, mulți te vor judeca fără drept. Dar vei întâlni, dacă ai noroc, un om care îți va ghici gândurile, care îți va termina propozițiile, care se va simţi norocos doar să te ştie aproape. Sper să-l întâlnești, să-l recunoşti şi să ştii să-l apreciezi! Sper mai ales… să crezi că acest om există!

lulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Un ocean de străini

Suntem un ocean de străini uniti
prin ceea ce permitem să se vadă,
prin ceea ce alegem să împărtășim,
uniți de picături conjuncturale ori
intenționat cuprinse în căușul palmelor și risipite apoi către zări,
către brațele, chipul și părul
unui altcineva.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Doar plouă… fără tine

Mă doare fiecare vis –
Îl văd, îl văd făcut cenuşă!
Şi mâna ta o văd prin ceaţă –
Se-apropie de ușă.


Şi pleci cu tot ce-am fost vreodată.
Cu tot ce am sperat să fie…
Şi nici măcar cea mai urâtă ploaie
Nu o forţează să-ntârzie.


Și clanţa se supune și-ți deschide
O lume nouă, fără mine;
Și nu-i mai rea, mai bună, ori albastră.
Doar plouă… fără tine.

lulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

„Formidabilul”… în orice!

Scriu și atât. Nu îmi promovez cărțile prin reclame meșteșugite, în care anumite cuvinte cheie ori chiar culoarea de fundal a imaginilor să fie mai importante decât mesajul în sine. Nu mă folosesc de culoarea roșu ca de o armă, nu mă folosesc de cuvinte ce șochează doar pentru că emoțiile puternice sunt „la modă”, emoții fără cap și coadă, artificial create și susținute. Nu vă povestesc dacă și cu cât am ajutat un om aflat la nevoie pentru ca voi, cititorii mei, să vedeți cât sunt de bună și de darnică. Nu folosesc niciodată cuvinte vulgare în cărțile ori postările mele, pentru a atrage atenția unui public necunoscător, avid de „natural”, fără a înțelege bine ce înseamnă să descrii cu naturalețe un aspect al vieții, o faptă de orice fel, având chiar și conotații sexuale. Vă răspund la comentarii, în 99% dintre cazuri, la persoana a II-a și mi s-a reproșat că sunt rece. Nu îmi doresc să fiu percepută astfel, însă nu pot ști dacă în spatele comentariului se află o adolescentă ori o bunică. Oricum, în ambele cazuri, politețea este necesară. Aș avea multe să vă spun pe această temă și sigur o voi face, cu o altă ocazie. Ce m-a determinat să vă scriu astfel? Un strop de revoltă poate și dorința de a clarifica anumite aspecte. Revoltă la adresa „oamenilor de litere” avizi doar de faimă și care uită mereu ori poate că nu au știut niciodată, că ei sunt în slujba talentului lor și nu a unei pături ce căută „formidabilul” în orice, încercând să umple un gol cultural. Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Gaudeamus, 2014

…aripi

Energia nu poate fi creată și nici nu poate fi distrusă. Energia se poate doar transforma și în această transformare stau miracolul, speranța și oportunitatea unui nou început. Pentru că Universul nu îți răpește niciodată un lucru ori un suflet fără să îți dăruiască o altă bucățică de Rai, ori aripi pentru o nouă încercare. În urma celor mai abrupte cărări și în urma celor mai adânci răni vei descoperi cea mai frumoasă și mai luminoasă versiune a ta.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Scris în stele

Drumul tău, drum ales cu grijă, pentru care lupți și pentru care te zbați, de la care nu concepi să te abați… este doar atât: un drum. Pe oricare altul, în clipa în care îți vei permite să pășești, poți descoperi o minune, un miracol, ceva menit ție, ceva… scris în stele. Scris în stelele pentru curajoși, pentru exploratori, pentru cei împăcați cu imprevizibilul.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Coboară-n jos, Luceafăr blând!

A căzut demult o stea,
A prins aripi un poet
Şi-a plecat din lumea sa,
Drept în viaţă, ’n moarte drept!

A căzut o stea măiastră,
A căzut fulgerător,
Cu-o lumină mai aparte –
Stea de seamă din popor.

Şi-a luat cu el doar trupul,
Gândurile ne sunt zestre,
Ce-a avut mai bun într-însul
Dăinuie ca-ntr-o poveste.

Şi cum totul este magic
Mai ales într-o poveste,
Eu aş vrea ca măcar astăzi
Să mă fac că iarăşi este…

Să mă fac că Neperechea
Încă ne veghează neamul,
Că ne sfătuieşte-n versuri
Să ne fie drag tot ramul.

Magic ar fi pentru mine…
Dar oare El şi-ar mai dori
O veşnicie să trăiască?
În suflet oare ne-ar primi?

Să ne gândim cu luare-aminte
Măcar o zi din lungul an…
Eu te întreb: de ce din ceruri
Tu picuri… eminescian?

Suntem ca oaia rătăcită?
Te întristăm, mărită stea?
Coboară-n jos, Luceafăr blând,
Căci tu acum ai raza ta…

Şi coborând arată calea
Ce ar fi demnă de urmat,
Am vrea şi noi, când va fi vremea,
Să vizităm al tău regat…

Regat din versuri şi din rime,
Regat din suflet, nu din aur,
Regat alcătuit de tine,
Păzit de-al slovelor centaur!

Iulia-Florentina Paciurea
Versuri din volumul „Emoții”

Fotografie: școala „Mihai Eminescu”, Roșiori de Vede, Teleorman – școala mea!

„Déjà Vu” – fragment din carte

„Nu ştiam ce să fac. Nu mă puteam decide. Desigur, doream să îl văd, însă mi se părea că în Veneţia, vara, în timpul carnavalului şi cu două tinere singure lângă mine, nu puteam gândi clar. Poate era târziu să merg astăzi să îl văd sau poate el era cu cineva… Şi tânăra aceea care îmi urase „Succes!”… ce romantică incurabilă! Ce ciudat! Ce bizar! De ce însă tabloul nu era de vânzare? De ce, după 10 ani?
Într-un oraş romantic şi înţesat de poveşti de iubire chiar şi aerul mi se părea altfel. Florile miroseau mai puternic, străzile erau mai luminoase, oamenii înşişi mai veseli. Fetele m-au convins şi m-am dus la hotel. Am luat un taxi chiar atunci, la aproape ora 23, şi am lăsat în urmă, pe trotuar, două imaginaţii aprinse.
Pe Cannaragio, numărul 127 cu 128, în faţa hotelului Belle Epoque, şoferul opri. I-am plătit în grabă şi eram atât de neatentă, încât dacă mi-ar fi furat cineva poşeta chiar din mână nu ştiu dacă aş fi observat. În cei doi ani petrecuţi de mine în Napoli mă schimbasem destul de mult şi îmi schimbasem chiar şi stilul vestimentar. În seara aceasta, pentru carnaval şi plimbare, purtam o rochie roz-lila până la genunchi, puţin largă şi prinsă cu o cureluşă din piele neagră. În picioare purtam cizme fără toc, tot negre şi din piele. Părul despletit, drept şi aproape negru, îmi ajungea până la mijloc. Am intrat în holul hotelul cu mobilier original din secolul XVIII, cu podea din marmură albă şi ferestre decorate cu sticlă de Morano.
În hol, singur, cu o ceaşcă de ceai în faţă şi un ziar, era Leo. L-am recunoscut imediat, căci italianul meu înalt, ce astăzi avea 46 de ani, nu se schimbase aproape deloc. Acelaşi păr negru şi lung, acelaşi zâmbet şi mai ales aceeași privire. Era absent şi nu bea nici ceai, nici nu citea… Nu mă observase şi mi-era greu să mă decid să păşesc către el.
– Va pot ajută cu ceva, domnişoară? mă întrebă amabil recepţionerul.
– Nu… caut pe cineva… de fapt am găsit, îi răspunsei încurcată.

Leo se întoarse brusc, vărsând ceaşca cu ceai. Lichidul galben-verzui se scurse pe masă şi de pe masă picură pe marmura albă. Îmi recunoscuse vocea şi din acel om tăcut şi absorbit de gânduri, deveni într-o clipă cel pe care mi-l aminteam eu. Priveam toţi trei, recepţionerul, eu şi el, la ceaiul ce se scurgea pe jos… Eu şi el priveam mai adânc, căci apa cu miros de flori risipită pe masă semăna atât de mult cu apa colorată de pe şevalet. Într-o seară ca aceasta, cândva demult şi totuşi atât de curând, într-o seară cu lună plină, în Burford, italianul pictase pentru mine. Astăzi soarta picta pentru amândoi!”

Iulia-Florentina Paciurea

Caută cartea aici: 📚⤵️ https://www.librarie.net/p/232910/deja-vu

„Apă plată cu lămâie” ~ fragment

„Un râs asurzitor, puțin bădăran și totuși atractiv, izvorî fără preaviz. Acesta era omul. Omul ales de Orlando să mă însoțească opt luni. Trecuseră două zile de când îl cunoscusem prima dată în avion și deja avea atât de multe ițe încurcate: îi spusesem în taină cele mai triste gânduri ale mele, ajunsesem în pat cu el noaptea trecută, îl crezusem un fin bărbat și apoi îl suspectasem de a fi un urmăritor. Acum îl aveam în fața mea pe ghidul expediției mele, în pantaloni scurți și mulați, cu o șuviță de păr împletită deasupra urechii stângi, cu medalioane ciudate la gât, vorbind cu o puștoaică încă și mai ciudată într-o limbă pe care nici măcar nu o înțelegeam. Și… mai era ceva: Tom avea și o arsură pe gambă… făcută de mine… cu țigara… Dacă aș fi mâncat și eu înghețată, cum face orice femeie normală după sex, acolo pe gambă l-ar fi bâzâit muștele. Gândul acesta mă înveseli puțin, căci sarcasmul este într-adevăr o armă și aveam senzația că voi avea nevoie de el și de oricare altă armă îmi va fi la îndemână. El voia să ne învețe tehnici de supraviețuire în Amazon, însă eu aveam nevoie de tehnici de supraviețuire în preajma lui!”

Iulia-Florentina Paciurea
Fragment din „Apă plată cu lămâie”.
Cartea poate fi cumpărată de aici:📚⬇️

https://carturesti.ro/carte/apa-plata-cu-lamaie-345795884#/getStocks

Necuprins

Am fire albe-n păr,
Ca spuma din ape.
Păşesc pe nisip
Lângă valuri, aproape.

Am flori într-o mână
Şi-o scrisoare-n cealaltă,
Va fi cea din urmă,
Ce gândul îmi poartă.

E ceaţă şi-i frig,
E toamnă de-acum,
Toamnă pe ape –
Pe-al vieţii drum.

E-aproape seară,
Dar Luna-i ascunsă
De norii negri,
De ploaie-s pătrunsă.

Arunc scrisorica,
Ca altă dată,
Dar din valuri se-ntoarce
Pe nisip de îndată.

,,N-am forţă” – îmi zic,
Şi-o arunc iară,
Îmi cade şi-o floare,
Un vânt mă-nfioară.

Începe ploaia,
Aproape că plec,
Dar un gând mă opreşte,
În lacrimi mă-nec.

Din noapte, din ceaţă,
Din aburi, din ploaie
Se naşte iubirea;
Privirea-mi se-ndoaie.

Ce văd e aievea,
Sau e doar vis?
E doar dorinţa-mi
Şi-un dor necuprins…

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

În culori

Respir în culori,
În veri și în toamne,
Mă pierd printre nori,
Prin livezi și cotloane,
Cotloane de viață
Ascunse de lume…
Fără povață
Pășesc către tine,
Cu umbrela-n culori
Și gânduri senine.
Tu, fă bine și vino,
Aleargă-mi în cale
Cu brațele pline
De dulciuri spirale,
Cu brațele pline
De pisoi și de freamăt,
Cu brațele grele
De alint fără capăt!

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

2022💫

În noul an să aveți sănătate, liniște în gând, inspirație, bucurie, speranță și noroc!
Vă mulțumesc că sunteți aici, că îmi susțineți activitatea literară, că îmi oferiți cel mai prețios dar: timp din timpul vostru!
La mulți ani!

Pe pat de flori

M-adun spre ceruri din țărână,
Privesc îmbujorate amintiri,
Și-aproape că strivesc în mână
Un trandafir uscat și umed în priviri.

Se-adună anii în clepsidra neuitării
Și aflu de la ei poveștile cu mine,
Cu mine, cea lăsată-n voia mării,
Și lumânarea încă mă mai ține…

Și în lumina ei din lumi apuse
Îmi zugrăvesc cu ochii albi, de nour,
Un chip mai nou, pe niște noi coline,
Și vântul unor primăveri străine.

Și de vor plânge ploile pe mine,
Și de mi s-or ivi brândușele din trup,
Tu te vei așeza alăturea, te-oi ține…
Pe pat de flori și de văzduh.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Dar tu?

Se spune că un papagal bătrân nu poate învăța să vorbească… Dar tu? Care este vârsta la care vei renunța să încerci să zâmbești, să înveți să fii cald, să ajuți, să fii empatic și darnic? Care este vârsta la care vei găsi ca scuză pentru egoism, nepăsare și indiferență anii deja scurși? Nu ești o pasăre cu penaj uluitor, bună prin natura sa, indiferent de absurdele cerințe omenești. Ești un fiu, o fiică a Pământului. Ești un frate, o soră a locuitorilor săi!

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

De Crăciun

Am ochi de copil şi gânduri de joacă,
Am vise şi doruri strecurate tiptil…
De Crăciun vârsta şi timpul nu au ce să-mi facă,
Ceasul stă-n loc, dar ninge febril!

Castele de gheaţă cerul clădeşte,
Totul în jur mi se pare mai viu,
Inimi de piatră doar Crăciunul topeşte,
Nimeni nu-i trist, nimic nu-i pustiu!

Azi există speranţă în toate,
Azi îmi amintesc poveşti din trecut
Şi mi-e dor de casă, oriunde aş fi,
Şi mi-e dor de ursul de pluş ce-am avut…

Crăciunul nu-i zi şi nu-i vis şi nu trece,
Crăciunul e-n ea şi e-n el şi e-n mine,
Crăciunul e dor, tinereţe, miracol,
Crăciunul trăieşte în iubirea din tine!

Iulia-Florentina Paciurea
Versuri din volumul „Emoții”

Fotografie: Pixabay

Diversitate

Tot citesc chestia asta cu „trăiește frumos!” Cine poate spune însă ce anume este „frumos”? Și mai ales: cine poate spune ce este frumos unor miliarde de suflete? Noi nu putem să ne aliniem convingerile, dar faptele! Și nu-i nimic că nu putem. Frumosul cred că stă ascuns în diversitate și cred că nu iubește definițiile.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Ce-i de făcut?

Depărtarea de ceilalți este urmare a depărtării de noi înșine, una care a început pe nesimțite, acum destul de multă vreme. Între mame și fii, între nepoți și bunici, între frați chiar. Ce-i de făcut? Să avem răbdare poate… Să învățăm unii de la ceilalți, să judecăm mai puțin. Pe toate se pare că le-am mai auzit. Ne este predicată iubirea, dar nu știm cum să ascultăm, cum să oferim. Deseori nici nu vrem. Ne simțim îndreptățiți să fim surzi în fața nevoilor străine. Falsitatea prea des întâlnită ne-a convins: suntem singuri pe lume și nimeni nu ne merită ajutorul, îngrijorarea, dragostea. Trăim un adevăr trist: cei capabili de iubire sunt marginalizați, jigniți, considerați naivi ori plini de false și interesate amabilități. Ajungem la prima întrebare: ce-i de făcut? Răspunsul nu ne interesează. Oricum, suntem străini printre străini. Oricum, ne-am convins că nu mai avem leac. Asta pentru că este întotdeauna mai ușor să crezi în rău decât în bine, să aștepți respingere și ocară.
Ce-i de făcut?


Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Copil pierdut

Dansez un dans spre infinit,
Cu pas grăbit, mereu grăbit,
În contratimp cu lumea toată,
Pășind pe drumul desfrunzit
Al tristei amintiri de mine,
Al dorului strâns din coline
Ce mă mișca, copil fiind,
Ce mi-ascundea realitatea
Și soarta… Nu știam ce-i soarta!
Dansez un dans spre infinit
Cu chipul omului cioplit
De mâna și de vrerea lumii.
Sunt un copil pierdut de raza Lunii.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

O victorie, una simplă

După nenumărați pași în întuneric sper să găsești o victorie, una simplă, modestă, oricât de insignifiantă. Și sper ca izbânda aceea să îți umple sufletul cu lumină tămăduitoare, suflet rănit de minciuni și de nedreptăți. Poate că astăzi nu o vei înțelege pe deplin, însă victoria aceea ești chiar tu, o variantă a ta suficient de puternică încât să își permită și să își dorească să fie fragilă. Să își dorească să riște, să iubească, să râdă din nou.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

La mulți ani, România!🇷🇴

Mă frapează rapiditatea cu care uităm tot ceea ce a fost bun în viața noastră, tot ce ne-a făcut să zâmbim, tot ce ne-a unit. Sunt atât de multe momente minunate îngropate printre grijile și supărările zilnice, sunt povești reale despre părinți și copii, sunt piese de teatru și melodii nemuritoare, sunt ghivece cu flori sădite de mâna noastră, hectare de pământ arate, discuite, semănate și treierate, sunt cărți și tablouri scrise și pictate de noi!
Astăzi, măcar pentru o zi dintr-un an, neamul acesta are puterea să simtă la unison? Eu cred că da! Fie că ne place parada militară, fie că îl admirăm pe Eminescu, fie că avem câteva ii în șifonier ori un steguleț la fereastră, astăzi ceva ne unește. Avem puterea să găsim și să prețuim aceleași lucruri? Eu cred că da! Mâncarea de fasole poate… muzica populară poate… mustul, poveștile lui Ion Creanga, baticul înflorat al bunicii, domnitorii învățați la orele de istorie… Avem atâtea și atâtea lucruri care ne leagă, unele mai vechi, altele mai noi, dar toate importante, toate românești!
La mulți ani mie și ție!
La mulți ani ei și lui!
La mulți ani nouă!

Iulia-Florentina Paciurea

Exerciții de echilibru

Ne luptăm uneori să dăm suflare unui fapt. Alteori, nenumărate situații prind contur fără știrea noastră, fără zbaterea noastră. Zilnic încercăm să găsim echilibrul acela atât de fin între a face lucrurile și a le lăsa la voia întâmplării, la voia altora, la cea a destinului ori a coincidenței. Singura perioadă de care îmi amintesc ca fiind lipsită de lupta aceasta după cumpănă este copilaria mea. Ciudat: tot atunci, toate se întâmplau exact așa cum trebuiau să se întâmple!

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Între două bătăi de inimă

Oamenii se schimbă repede uneori, repede de tot: exact atunci când ți-ai întors privirea de la ei pentru doar câteva clipe. Rămâi uluit: nu știi ce a produs schimbarea și nici dacă ea este ireversibilă. Ce-i de făcut? Poate că, uneori, nu-i de făcut nimic. Poate că și tu te-ai schimbat, între două bătăi de inimă, dar ai uitat să te privești! Pândește întâi ce este nou în tine și apoi ce s-a ivit în alții! – Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Tu și eu

Tu și eu? O fantezie,
Un miracol, utopie!
Tu și eu, în astă lume,
Ne-am găsit întâmplător,
Tu privind de la fereastră,
Eu cu ochii spre pridvor.
Chiar atunci, de nu știu unde,
Un motan mare și galben
A unit cu-n singur salt
Dorurile noastre toate
De iubire, de înalt.
Să tot fie-o veșnicie
De la astă întâmplare…
Noi, de-atunci, în utopie,
Faurit-am propriul Soare!

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Karina Vorozheeva

🌙

Am auzit un ţipăt: era… vezi… o minciună!
Am auzit o şoaptă: era suflarea lumii.
Şi-am auzit… nimic! Nici foşnet, nici furtună…
Era un adevăr sclipind sub clar de Lună!

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

🌊

M-am furișat de tine într-o perlă,
În cea mai verde și albastră mare,
Sub cele mai nebune valuri,
Sub cerurile în care nu se moare.

Și-ai să mă cauți cu mânie disperată,
Și-ai să pornești război cu toată zarea,
În fiecare noapte neagră de furtună,
Voi recunoaște-n fiecare val, chemarea.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

🍀🍂

Speranță, verde crud și o nesfârșită primăvară: e despre toate acestea. E despre ceea ce alegi să vezi în tot ceea ce te înconjoară. Poți să vezi un fir de iarbă sau vestitorul unei șanse ivite din neant! Poți, în cel mai rău caz, să nici nu-l observi: ar fi trist, nu-i așa? Să treci nepăsător prin viață, încătușat de neîncredere. Ar fi un act criminal împotriva trifoiului de noiembrie.
Iulia-Florentina Paciurea

Arhivă personală

Peste toate cât știi

Sub o rază de Soare, în tremur de Lună,
În deasa pădure, cu licurici pe o mână,
În picioarele goale, pășește, plutește,
Cu o salbă de flori, o mândră zână.

Cum nu mai e alta, aici ori aiurea,
Cum nici prin povești nu mai găsești,
Ea e-ntruparea femeii minune,
Pe care te afli vrăjit s-o iubești.

E femeia cu suflet de copil și regină,
E femeia ce simte pe rând și pe toate,
E femeia stăpână peste a vieții-ți furtună,
E femeia ce-n palmă surâsu-ți adună.

Ea nu are nume, nici zi și nici vârstă,
Ea e în toate, respiră-n frunziș
Toamna târziu, când ceața se lasă,
În luna lui mai, prin parc și prin casă.

Ea este veșnicia cuprinsă cu mâna,
Ea este clipa prinsă în laț,
Ca într-un joc de copile zglobii,
Învârtindu-se ‘n loc, peste toate cât știi.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

…și cauți claritate

Tiptil se cască hăul,
Sub tălpi, de necrezut,
Tiptil se naște răul
În sufletul tăcut.

În șoaptă cresc aripe
Deloc încântătoare,
Sufletelor zgomotoase,
Cuprinse de vâltoare.

Nici nu mai știi cum ești –
Ca tine ori ca ei,
Prins în hățișul zilnic
De prefăcuți mișei.

Te recunoști cu greu,
Și vocea ți se stinge,
Sub apăsarea lumii
Ce trage și împinge.

E haos împrejur
Și cauți claritate,
În ochi înșelători,
În vorbe și în fapte.

Spre cer ridică-ți ochii,
Așteaptă o secundă,
Ascultă vocea serii
Și susurul de undă!

Spre câini și melci privește,
Spre râme, în țărână –
Nu te uita că-i neagră,
Urâtă sub furtună!

Din ea învață zilnic,
Învață de la flori,
Învață de la vrăbii
Ce se trezesc în zori.

Învață de la oameni
De timp cernuți prin viață,
Căci nu oricine are
A-ți spune o povață.

Și hăul de sub tălpi
Se poate să se-nchidă!
Tiptil se naște-n tine…
Credința, ca firidă.

Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Ale tale

Am impresia că de fiecare dată când ne revedem ești o altă persoană. Mă surprinzi cu gânduri și fapte veșnic noi, mereu nebănuite. Și am impresia că fiecare loc pe care îl vizităm împreună, loc ce îl știam în cele mai mici amănunte până ieri, acum este altfel. S-a schimbat peste noapte, ori chiar sub ochii mei, și a devenit de nerecunoscut. Nu știu dacă să mă feresc de tine ori dacă să te iubesc și mai mult… Simt o paralizată teamă de nou pășind lângă tine și, în același timp, o senzație puternică de apartenență la toate ale tale: la părul și rochia și zâmbetul tău. Tot ce știu este că strada mea nu mai este a mea, nici parcul prin care îmi pierdeam vremea singur, nici banca pe care ți-am scris primele randuri. Le-ai făcut pe toate ale tale, într-o clipă! Și nu știu dacă mi le-ai luat fără voia mea ori chiar eu ți le-am făcut cadou, cândva… – Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

…nimic, nimănui.

Oamenii te golesc uneori, te lasă fără vlagă, fără suflare. Și nu te pot înțelege atunci când încerci să te îndepărtezi doar pentru o vreme, cât să te refaci, cât să ți se potolească inima din zbatere. O faci oricum… Îți este imperios. Te distanțezi și speri să te aștepte câțiva. Nu te vor aștepta toți și o știi. Încerci să te împaci cu gândul acesta. Oricum… nimeni nu are de iertat nimic, nimănui.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Trup de cadână

Trup de cadână,
Fapte de zână,
Glas de poveste,
Pentru mine…prea bună!

Trup de verdeaţă,
Fapte de aţă,
Glas împletit,
Pentru mine…răstit!

Trup de păpădie,
Seminţe 1000,
Vise zburate,
De la mine…furate!

Iulia-Florentina Paciurea
Versuri din volumul „Emoții”

Fotografie: Pixabay

Luptând

Habar nu am ce port în suflet,
Sunt zile-n care nu mă recunosc,
Și-atunci mă sperii de prezent,
De ce va fi, de tot ce-a fost…

Și cer mereu să fiu iubită.
Iubită sunt, dar eu nu simt…
De propriul gând învăluită
În mantii groase, fără rost,

Țesute nu se știe când,
De mine, tot de mine,
Mă simt așa… copil luptând
Cu timpuri reci, haine.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

…și am dormi în rulotă!

Se spune că dacă cineva ar călători în trecut și ar călca pe un fluture, ar schimba lumea. Ne-am fi născut cu ochii verzi, în Maldive, ori nu ne-am fi născut deloc! Am fi trubaduri, am fi roșcați și am dormi în rulotă, pe drum spre Marele Canion. Am fi inventatorii inteligenței artificiale ori soldați în deșert. Și… călcăm pe fluturi zi de zi! Și… încă putem fi! Oricine! – Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Să te plămădesc

Să te plămădesc din rouă
Cu miros de iarbă crudă,
Ai fi perna mea ce nouă –
Roua visele-mi inundă.

Să te plămădesc din mare
Cu miros de briz-albastră,
Ai fi patul cel mai moale –
Marea deveni-va-mi casă.

Să te plămădesc din raze
Cu miros de dimineţi,
Ai fi farul nopţii mele
Ce se-alintă pe pereţi.

Să te plămădesc din fulger
Cu miros ud de ţărână,
Ai fi tunet ce vibreză-n
Corpul meu şi-n orice strună.

Să te plăsmuiesc din vise,
Cu miresme-amestecate,
Ai fi pururi ca din mine –
Treaz m-aş pune pe visate.

Iulia-Florentina Paciurea – versuri din volumul „Emoții”
Cartea vă așteaptă aici⤵️⬇️ https://www.emag.ro/emotii-iulia-florentina-paciurea-ec-23/pd/DTGW4VBBM/

Fotografie: Pixabay

Prin murmurul vântului

Crizantema – vis de zi și vis de noapte, vis de viață de copil și de suflet tânăr prins în efemer, parfum de viață trăită intens, parfum de speranță într-un viitor magic, frumos, ori măcar mai bun decât până astăzi. Crizantemele te forțează să crezi în toamnă, în iarnă, și în tine! Ele sunt promisiunea dorințelor încă nerostite și a pasiunilor. Crezi în Creator, căci El alege zilnic să îți vorbească prin toate: prin murmurul vântului, prin ceața dimineților, prin culoarea florilor. Și le poate încremeni pe toate, chiar pe toate, în veșnicie!
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Am culoarea vocii tale

Am culoarea vocii tale,
Am culoarea unui zâmbet
Ce mi-l dai la întâmplare,
Ce mă face, brusc, complet.

Sunt un curcubeu-ființă,
Un mulaj al stării tale,
Și-n amor, în neștiință,
Sunt ferice ca un Soare.

Curgi prin mine ca o apă
Și mă țeși încet, dibace,
Nici îți pasă de sunt valuri,
Nici de m-ai uitat cu ace.

Nu mă plâng nici eu, e drept,
Prea adânc în părul tău
Stau de nu știu câtă vreme…
Mi-e tot bine când mi-e rău!
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Răpitor

O pasăre în noapte,
Un ţipăt de război,
Cad penele ca şoapte
În iarba dintre văi…

O ramură trosneşte,
Afară bezna-i deasă,
O pasăre în noapte
O pradă îşi aleasă…

Şi cad braţele mele
Ca penele-ntre văi,
Cad între două perne
Şi între sânii tăi.

Ce pasăre-i aceea?
O răpitoare-n mine…
Sunt eu însumi acela?!
Un răpitor de tine…

Iulia-Florentina Paciurea
Versuri din volumul „Emoții”. Cartea vă așteaptă pe Librarie .Net⤵️⬇️ https://www.librarie.net/p/285233/emotii

Fotografie: Pixabay

„Apă plată cu lămâie” – fragment

„Uneori, un alt omuleț rămânea puțin în urma noastră și apoi ne ajungea în fugă, vesel ca un copil, îndrugând pe limba lui nu știu ce poveste… Am încercat să înțeleg ce face, ce a găsit ori ce căuta și curând m-am convins că aduna un soi de crenguțe subțiri de tot, scurte și foarte tari. Un altul, din mers, ajutat de un soi de cuțit rudimentar, de o lamă mai degrabă, le ascuțea vârful. Un al treilea și le prindea de tolbă, nu înainte de a le măsura atent din priviri, uneori încruntat și alteori zâmbind. Toate acestea se făceau așa… în mers… în mers prin pădure, către ceea ce părea a fi o destinație sigură. Nu puteam ști cât de departe este casa lor și nici nu îi puteam întreba. Nu cred că ne-ar fi înțeles întrebarea, iar dacă ar fi înțeles-o, poate că noi nu le-am fi putut înțelege răspunsul. Ne-ar fi rostit poate un timp fără de nume, fără de ore și zile, măsurat probabil în răsărituri și în asfințituri. Drumul, și el misterios pentru noi, părea ghicit în urme invizibile, în mușchiul de pe scoarța copacilor, în stele și în Lună.” – Iulia-Florentina Paciurea

Apă plată cu lamaie” – fragment
Găsește cartea pe Cărturești⤵️⬇️ https://carturesti.ro/carte/apa-plata-cu-lamaie-345795884#/getStocks

Să nu simt că-s muritoare…

Îmi iau arborii prieteni
Și mărgăritarul frate,
Îmi aleg un roi de fluturi,
Toți albastri, puși pe fapte.

Caut luminiș ascuns,
Verde crud și jovial,
În păduri de nepătruns;
Nimic sobru ori formal.

Îmi aleg rochie lungă,
Să nu simt că-s muritoare…
Din mătase… E ușoară!
Sunt o floare gânditoare!

Nu m-am hotărât ce floare,
Nici nu cred că mai contează,
Atât timp cât sunt sub Soare
Într-o oază! Ca o rază!
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

E-atâta toamnă-n noi…

E-atâta toamnă-n stradă,
E-atâta toamnă-n flori,
În porți și în ferestre…
E-atâta toamnă-n noi.
Și-i dor și sunt romanțe,
Și-i ceață și e fum,
În nori e strânsă toamna,
În frunze și în scrum.
În iazuri doarme toamna,
În scorburi se ascunde,
În taine și-n priviri,
În suflete pătrunde.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: 11.10.2021, București

Chip de ceară

O tristețe mică
Rătăcită-n casă,
Prinsă printre umbre
Sub față și masă…
O tristețe mică,
Tuse și-un oftat
Picură din toamnă.
Ursul e pe pat…
O tristețe mică
Cu chipul de ceară
S-a ascuns în suflet.
Cum s-o dau afară?
În ploaie, în zgură…
Mai că mi-ar fi milă!
Și-o păstrez în mine,
Mare și obscură.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

O clipă

O clipă cu mine, o fracțiune de secundă… Octombrie. Un noian de visuri și speranțe încap foarte lejer într-o clipă! Și se pierd atât de ușor printre zile și ani. Tu nu ai senzația că în corpul tău au trăit mai multe suflete? Mai multe suflete cu aceeași privire, dar niciodată cu același surâs?
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: 10.10.2021

Fărâmi de lumină

Ne găsim timp să adunăm jigniri în fraze și apoi în paragrafe; uneori în compuneri de mii de cuvinte, necerute la niciun examen. Ne găsim timp să mototolim sentimente ce nu sunt ale noastre și să schimonosim adevărul. Găsim timp din belșug să ne căutăm sufletul de răutăți, să fabricăm cât mai multe și să le înșirăm pe o sârmă invizibilă, prinse cu clești soioși, la vedere, cât mai la vedere. Găsim timp să împroșcăm cu noroi în stânga și-n dreapta, chiar și pe vreme buna, chiar daca a înflorit tufănica. Găsim timp să fim mândri, orgolioși, plini de obidă orbitoare, palizi de mânie și roșii de foc interior, mocnit, iscat fără vânt, peste o spuză de frustrări. Nu ar trebui să avem timp pentru toate acestea. Viața este prea scurtă. În clipa dintre clipe, în clipa magică de viață ce ni se scurge printre degete, nu este timp pentru a omorî sentimente bune. Doar pentru a crea câteva fărâmi de lumină! Cu cât mai repede vom înțelege lucrul acesta, cu atât mai multe vieți rătăcite vom schimba. Începând cu a noastra.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Din apa lumilor apuse

De vieți trecute ‘mi-amintesc,
De cai sălbatici și corăbii,
De zbor de vultur și de aripi,
De zâne și povești cu săbii,
Și toate-n gândul meu prind viață,
Și de mă las, și de-mi doresc,
Trăsuri din basm roiesc pe masă
Și roi de fluturi năvălesc!
Și uite-așa pășesc în lume,
În lumea mea de altădată,
Și care-mi e, să vezi, minune,
Când rug, când platoșă curată.
Din apa lumilor apuse
Răsar mai vie și mai înfocată
Decât din mii de lacrimi scurse
În existența-mi singulară, plată.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Doina toamnei🍁

A coborât pe nesimţite
C-un văl de ceaţă printre stuf,
Alunecând pe-o pală rece
De vânt, de frunze din văzduh.

A luat cu ea mirajul verii –
Alai de fluturi şi cântări,
A adunat dulceaţa-n struguri
Şi norii negri dinspre zări.

Pe drum, din loc în loc sunt paie,
Ciuperci prin iarbă-s risipite,
Din cer coboară-ncet şiroaie,
Pe gard stau vrăbii zgribulite.

E toamnă azi pe tot Pământul
Şi plouă fără încetare,
Spre vara caldă-mi zboară gândul,
Spre câmpurile de cicoare.

M-adoarme ploaia de pe ţiglă,
Prin vis… îmi pare o chemare:
Bătând în geam o rămurică,
E doina vântului din zare.

Iulia-Florentina Paciurea
Versuri din volumul „Emoții”.
Cartea vă așteaptă în librării!

Fotografie: Pixabay

Pentru o zi

Aș face schimb pentru o zi, ca-n filme,
Cu un motan cu vise aurii, ca tine.
Vântul m-ar legăna, m-ar mângâia ușor,
Pân’ aș păși pe iarba zânelor,
Și Soarele m-ar încălzi treptat,
Sub el m-aș face lung, m-aș face lat,
Iar când vei vrea să redevii motan,
Iar eu tot om, an după an,
Ți-aș aminti că tu ai minim șapte vieți
Și te-aș ruga să-încerci să mă înveți
Cum să trăiesc, cum să respir, să fiu,
Ca să transform în basme un pustiu,
Pustiul meu, cel scurt și omenesc,
Să mi-l simt verde, cald și pitoresc,
Să pot ademeni eternitatea,
Să nu se fi știut nici roata…
Și lasă-mă să nu cunosc durerea,
Ci doar să dorm, sub Soarele ca mierea.
Iulia-Florentina Paciurea

În fotografie: Tom, 23 iulie 2021

„Apă plată cu lămâie” – fragment

„– Ce fac acolo? Nik, ce fac femeile acolo?
– Se joacă cu rujul tău roșu. Cred că ți-a căzut când dormeai și ele l-au găsit foarte, foarte interesant.
– Tu glumești?!
– Nu! Le-am și filmat. Unele s-au dat cu el până la urechi. Altele și-au făcut picățele pe față. Știi… cum își fac în frunte indiencele, doar că mult mai multe, îmi răspunse cameramanul meu, vesel. Le-am privit uimită cred că mai mult de o jumătate de oră. Erau atât de fericite! Rujul meu roșu, ce nu-mi lipsise niciodată din poșetă și pe care îl păstrasem până acum în buzunar, era pentru fetele și femeile tribului cea mai grozavă descoperire. Eu îl folosisem în trecut mai mult ca să mă simt puternică, decât ca să atrag, însă ele se pare că îi găsiseră cea mai simplă, normală și naturală utilizare: jocul! În joacă îi foloseau culoarea ca focul, tare, strălucitoare și reușeau să obțină de la el tot ceea ce eu nici măcar nu îmi închipuisem vreodată că aș putea obține: buna dispoziție.
Brusc, s-au oprit. Rujul se terminase. Copiii redeveniră adulți și cu cel mai serios chip posibil, o femeie colorată până și pe dinți mi-l returnă. Părea că micul tub auriu, plin de culoare până mai devreme, își servise scopul, poate pe cel mai măreț dintre toate. Ele au folosit apoi mușchi și apă de pe frunze și și-au curățat buzele și obrajii. S-au frecat atât de tare, încât chiar dacă rujul a dispărut, amazoanele pitice au rămas multă vreme îmbujorate.”

Cartea te așteaptă pe Libris! Click aici↘️⤵️ https://www.libris.ro/plasa-pentru-vise-iulia-florentina-paciurea-ECU978-606-7307-83-2–p24570245.html

Mulțumesc pentru fotografie, Cărți de Ciocolată!

Oglinzi

Ne oglindim în foițe fine de argint, roase de vreme, care au început să deformeze puțin imaginea ce o reflectă. Ne oglindim în ferestre care ne despart de lume, de un alt fel de aer, de posibilități. Ne oglindim în ochi străini, uneori reci, uneori critici din te miri ce, deseori împietriți, indiferenți. Ne oglindim în toate acestea. Dar când ne vom privi în mare pentru a învăța despre curaj? Dar în ochii unui copil, pentru a învăța despre iubire și speranță? Dar în privirile unui câine, pentru a învăța despre duioșie? Dacă ne-am alege cu mai multă grijă „oglinda”, am învăța multe și poate le-am și aplica. În primul rând pe noi înșine.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Liber de albastru

Ploi din alte vremuri azi îmi bat în geam
Și-mi aduc în prag roi de amintiri,
Ochii tăi albastri, stăpâni pe simțiri,
Dorurile toate mi le strâng noian.

De ai îndurare, vorbește cu vântul
Ploaia să o piardă între zi și noapte,
Dorurile toate să se-ascundă-n șoapte,
Liber de albastru să îmi fie gândul.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Trăim în umbră

Ne estompăm, trăim în umbră, respirăm când ni se permite. De ce? În umbra cui? Din voia cui? A partenerilor, a părinților, a fraților, a prietenilor, a colegilor și, în final, chiar și a necunoscuților ce ne oferă un gând, o privire. Ne vom elibera doar în clipa în care vom înțelege că nu îi putem controla pe ceilalți, dar putem controla modul în care reacționăm în fața lor. Tu cât de influențabil ești și cât de mult îți stingi pornirile firești încercând să placi, să fie bine, să treacă?
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Pentru el

Și-am ridicat din cărămizi,
Zid gros să îmi ajungă pân’ la cer;
Și am lăsat o mică ferestruică,
Nu pentru tine, pentru el;
Pentru-al meu suflet care sigur,
Cândva, de după ziduri, se va simți stingher… Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

💜

Mă sprijin în tine când păşesc către mine,
Sunt punte din lemn ars de iubire şi funii de dor;
Te sprijini în mine când păşeşti către tine,
Puntea se clatină, lemnele dor, dar am funii izvor!
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay

Simbioză

Sunt momente pe care le uiți. Sunt sute și mii de amintiri care ți se șterg treptat din minte, lăsând locul altora, și altora, și altora… Și sunt momente care nu se uită niciodată. Sentimentele nu se uită: acele sentimente pe care o situație sau o alta, un suflet ori un altul, ți le-au gravat atât de adânc în suflet, încât nimeni și nimic nu ar putea să ți le smulgă vreodată de acolo. Și momentele acelea îți reapar în minte iar și iar, mereu asociate altor locuri, altor oameni, altor situații, tocmai pentru ca ele sunt în simbioză cu spiritul tău și, unde mergi tu, ele te urmează.
Iulia-Florentina Paciurea

Fotografie: Pixabay