Cum se naște o carte? Nu din căutarea perfecțiunii, ci, mai degrabă, din căutarea unor complicități: ale autorului cu sine însuși, ale omului ce ține în palmă penelul cu cititorul. Se naște din speranța că cel puțin două suflete vor vibra în fața acelorași cuvinte. Și crește, slujind cu fiecare clipă o fărâmă de eternitate.
„…devenise un soi de magnet pentru mine şi fără a mă apropia niciodată prea mult, dacă el se mişca, mă mişcam şi eu… dacă el avea o idee eu o găseam imediat minunată, iar dacă lui îi plăcea ceva anume şi mie începea să îmi placă. Culorile mi se păreau mai vii, gerul de afară nu mai reuşea să îmi îngheţe palmele, râsul şi vocea sa deveniseră brusc un soi de muzică auzită doar de mine. Nu ştiu când s-a întâmplat asta, de ce, cum… dar îmi părea de câteva zile că paşii mei nu mai sunt ai mei, că gravitaţia însăşi se schimbase cumva…”
„Te-ai gândit? Poate chiar avem îngeri păzitori, poate ne privesc chiar acum, dar noi nu putem să-i simțim… Crezi că sunt nevăzuți? Că sunt ca nişte umbre, ca un fum, ca o ceață? Sunt suflete fără corp, sunt ca un abur? Sau poate crezi că îngeri păzitori sunt peste tot în jurul nostru, sunt zilnic printre noi, dar noi nu știm să-i recunoaștem… Poate și tu și poate chiar eu, într-o bună zi, am fost sau vom fi un fel de ingeri păzitori pentru cineva aflat în nevoie!” – fragment din romanul „Deja Vu”
Ziua bună se cunoaște După roua din mustăți, După Soarele de miere, După vrabia din ram, După zumzetul de viaţă Ce tot crește dinspre geam. Să tot fie luni mereu, Să tot fie începuturi, Și să ai șansa din nou Să găsești un roi de fluturi. Să tot fie luni, să fie! Și să fie vară, bălți, Cu picioare dezgolite, Să cutreier fără hărţi! Să văd lumea, lumea toată, Sau doar satul meu cel drag, Și să știu să dau, sub Soare, Toate grijile-n vileag!
Mă doare neputința-n dimineți Când vreau să schimb suflarea toată, Să suflu colbul pe pereti, Să zboare zgura rușinată, Cea ce a nins cu mici meschinării Peste atâtea pleoape și câmpii, Peste atâtea mări și jucării Lăsate-n drum de micii mari copii.
E drept că nu prea știam cum să renunț și îndârjirea aceasta a mea mă facea să nu îi înțeleg întotdeauna pe ceilalți. Aici era izvorul de probleme. Apoi, pe nesimțite, am învățat că nu dețineam eu cea mai bună cale, dețineam doar o variantă, uneori ocolitoare. De atunci bâjbâi și pe alte drumuri, judec mai puțin și încerc să nu ignor nimic.
Vei întâlni mulți oameni în viață: unii care îți vor observa doar calitățile, alții care te vor privi cu dezinteres. Unii vor încerca să te schimbe, mulți te vor judeca fără drept. Dar vei întâlni, dacă ai noroc, un om care îți va ghici gândurile, care îți va termina propozițiile, care se va simţi norocos doar să te ştie aproape. Sper să-l întâlnești, să-l recunoşti şi să ştii să-l apreciezi! Sper mai ales… să crezi că acest om există!
Suntem un ocean de străini uniti prin ceea ce permitem să se vadă, prin ceea ce alegem să împărtășim, uniți de picături conjuncturale ori intenționat cuprinse în căușul palmelor și risipite apoi către zări, către brațele, chipul și părul unui altcineva. Iulia-Florentina Paciurea
Scriu și atât. Nu îmi promovez cărțile prin reclame meșteșugite, în care anumite cuvinte cheie ori chiar culoarea de fundal a imaginilor să fie mai importante decât mesajul în sine. Nu mă folosesc de culoarea roșu ca de o armă, nu mă folosesc de cuvinte ce șochează doar pentru că emoțiile puternice sunt „la modă”, emoții fără cap și coadă, artificial create și susținute. Nu vă povestesc dacă și cu cât am ajutat un om aflat la nevoie pentru ca voi, cititorii mei, să vedeți cât sunt de bună și de darnică. Nu folosesc niciodată cuvinte vulgare în cărțile ori postările mele, pentru a atrage atenția unui public necunoscător, avid de „natural”, fără a înțelege bine ce înseamnă să descrii cu naturalețe un aspect al vieții, o faptă de orice fel, având chiar și conotații sexuale. Vă răspund la comentarii, în 99% dintre cazuri, la persoana a II-a și mi s-a reproșat că sunt rece. Nu îmi doresc să fiu percepută astfel, însă nu pot ști dacă în spatele comentariului se află o adolescentă ori o bunică. Oricum, în ambele cazuri, politețea este necesară. Aș avea multe să vă spun pe această temă și sigur o voi face, cu o altă ocazie. Ce m-a determinat să vă scriu astfel? Un strop de revoltă poate și dorința de a clarifica anumite aspecte. Revoltă la adresa „oamenilor de litere” avizi doar de faimă și care uită mereu ori poate că nu au știut niciodată, că ei sunt în slujba talentului lor și nu a unei pături ce căută „formidabilul” în orice, încercând să umple un gol cultural. Iulia-Florentina Paciurea
Energia nu poate fi creată și nici nu poate fi distrusă. Energia se poate doar transforma și în această transformare stau miracolul, speranța și oportunitatea unui nou început. Pentru că Universul nu îți răpește niciodată un lucru ori un suflet fără să îți dăruiască o altă bucățică de Rai, ori aripi pentru o nouă încercare. În urma celor mai abrupte cărări și în urma celor mai adânci răni vei descoperi cea mai frumoasă și mai luminoasă versiune a ta. Iulia-Florentina Paciurea
Drumul tău, drum ales cu grijă, pentru care lupți și pentru care te zbați, de la care nu concepi să te abați… este doar atât: un drum. Pe oricare altul, în clipa în care îți vei permite să pășești, poți descoperi o minune, un miracol, ceva menit ție, ceva… scris în stele. Scris în stelele pentru curajoși, pentru exploratori, pentru cei împăcați cu imprevizibilul. Iulia-Florentina Paciurea
Sub talpa mea frunza a devenit pământ; Chiar și un melc, urmându-și drumul M-a întrecut cu al moluștelor avânt; De-atâta timp eu stau… crezându-mă mergând!
„Nu ştiam ce să fac. Nu mă puteam decide. Desigur, doream să îl văd, însă mi se părea că în Veneţia, vara, în timpul carnavalului şi cu două tinere singure lângă mine, nu puteam gândi clar. Poate era târziu să merg astăzi să îl văd sau poate el era cu cineva… Şi tânăra aceea care îmi urase „Succes!”… ce romantică incurabilă! Ce ciudat! Ce bizar! De ce însă tabloul nu era de vânzare? De ce, după 10 ani? Într-un oraş romantic şi înţesat de poveşti de iubire chiar şi aerul mi se părea altfel. Florile miroseau mai puternic, străzile erau mai luminoase, oamenii înşişi mai veseli. Fetele m-au convins şi m-am dus la hotel. Am luat un taxi chiar atunci, la aproape ora 23, şi am lăsat în urmă, pe trotuar, două imaginaţii aprinse. Pe Cannaragio, numărul 127 cu 128, în faţa hotelului Belle Epoque, şoferul opri. I-am plătit în grabă şi eram atât de neatentă, încât dacă mi-ar fi furat cineva poşeta chiar din mână nu ştiu dacă aş fi observat. În cei doi ani petrecuţi de mine în Napoli mă schimbasem destul de mult şi îmi schimbasem chiar şi stilul vestimentar. În seara aceasta, pentru carnaval şi plimbare, purtam o rochie roz-lila până la genunchi, puţin largă şi prinsă cu o cureluşă din piele neagră. În picioare purtam cizme fără toc, tot negre şi din piele. Părul despletit, drept şi aproape negru, îmi ajungea până la mijloc. Am intrat în holul hotelul cu mobilier original din secolul XVIII, cu podea din marmură albă şi ferestre decorate cu sticlă de Morano. În hol, singur, cu o ceaşcă de ceai în faţă şi un ziar, era Leo. L-am recunoscut imediat, căci italianul meu înalt, ce astăzi avea 46 de ani, nu se schimbase aproape deloc. Acelaşi păr negru şi lung, acelaşi zâmbet şi mai ales aceeași privire. Era absent şi nu bea nici ceai, nici nu citea… Nu mă observase şi mi-era greu să mă decid să păşesc către el. – Va pot ajută cu ceva, domnişoară? mă întrebă amabil recepţionerul. – Nu… caut pe cineva… de fapt am găsit, îi răspunsei încurcată.
Leo se întoarse brusc, vărsând ceaşca cu ceai. Lichidul galben-verzui se scurse pe masă şi de pe masă picură pe marmura albă. Îmi recunoscuse vocea şi din acel om tăcut şi absorbit de gânduri, deveni într-o clipă cel pe care mi-l aminteam eu. Priveam toţi trei, recepţionerul, eu şi el, la ceaiul ce se scurgea pe jos… Eu şi el priveam mai adânc, căci apa cu miros de flori risipită pe masă semăna atât de mult cu apa colorată de pe şevalet. Într-o seară ca aceasta, cândva demult şi totuşi atât de curând, într-o seară cu lună plină, în Burford, italianul pictase pentru mine. Astăzi soarta picta pentru amândoi!”
„Un râs asurzitor, puțin bădăran și totuși atractiv, izvorî fără preaviz. Acesta era omul. Omul ales de Orlando să mă însoțească opt luni. Trecuseră două zile de când îl cunoscusem prima dată în avion și deja avea atât de multe ițe încurcate: îi spusesem în taină cele mai triste gânduri ale mele, ajunsesem în pat cu el noaptea trecută, îl crezusem un fin bărbat și apoi îl suspectasem de a fi un urmăritor. Acum îl aveam în fața mea pe ghidul expediției mele, în pantaloni scurți și mulați, cu o șuviță de păr împletită deasupra urechii stângi, cu medalioane ciudate la gât, vorbind cu o puștoaică încă și mai ciudată într-o limbă pe care nici măcar nu o înțelegeam. Și… mai era ceva: Tom avea și o arsură pe gambă… făcută de mine… cu țigara… Dacă aș fi mâncat și eu înghețată, cum face orice femeie normală după sex, acolo pe gambă l-ar fi bâzâit muștele. Gândul acesta mă înveseli puțin, căci sarcasmul este într-adevăr o armă și aveam senzația că voi avea nevoie de el și de oricare altă armă îmi va fi la îndemână. El voia să ne învețe tehnici de supraviețuire în Amazon, însă eu aveam nevoie de tehnici de supraviețuire în preajma lui!”
Iulia-Florentina Paciurea Fragment din „Apă plată cu lămâie”. Cartea poate fi cumpărată de aici:📚⬇️
Respir în culori, În veri și în toamne, Mă pierd printre nori, Prin livezi și cotloane, Cotloane de viață Ascunse de lume… Fără povață Pășesc către tine, Cu umbrela-n culori Și gânduri senine. Tu, fă bine și vino, Aleargă-mi în cale Cu brațele pline De dulciuri spirale, Cu brațele pline De pisoi și de freamăt, Cu brațele grele De alint fără capăt!
În noul an să aveți sănătate, liniște în gând, inspirație, bucurie, speranță și noroc! Vă mulțumesc că sunteți aici, că îmi susțineți activitatea literară, că îmi oferiți cel mai prețios dar: timp din timpul vostru! La mulți ani!
Se spune că un papagal bătrân nu poate învăța să vorbească… Dar tu? Care este vârsta la care vei renunța să încerci să zâmbești, să înveți să fii cald, să ajuți, să fii empatic și darnic? Care este vârsta la care vei găsi ca scuză pentru egoism, nepăsare și indiferență anii deja scurși? Nu ești o pasăre cu penaj uluitor, bună prin natura sa, indiferent de absurdele cerințe omenești. Ești un fiu, o fiică a Pământului. Ești un frate, o soră a locuitorilor săi!
Am ochi de copil şi gânduri de joacă, Am vise şi doruri strecurate tiptil… De Crăciun vârsta şi timpul nu au ce să-mi facă, Ceasul stă-n loc, dar ninge febril!
Castele de gheaţă cerul clădeşte, Totul în jur mi se pare mai viu, Inimi de piatră doar Crăciunul topeşte, Nimeni nu-i trist, nimic nu-i pustiu!
Azi există speranţă în toate, Azi îmi amintesc poveşti din trecut Şi mi-e dor de casă, oriunde aş fi, Şi mi-e dor de ursul de pluş ce-am avut…
Crăciunul nu-i zi şi nu-i vis şi nu trece, Crăciunul e-n ea şi e-n el şi e-n mine, Crăciunul e dor, tinereţe, miracol, Crăciunul trăieşte în iubirea din tine!
Iulia-Florentina Paciurea Versuri din volumul „Emoții”
Tot citesc chestia asta cu „trăiește frumos!” Cine poate spune însă ce anume este „frumos”? Și mai ales: cine poate spune ce este frumos unor miliarde de suflete? Noi nu putem să ne aliniem convingerile, dar faptele! Și nu-i nimic că nu putem. Frumosul cred că stă ascuns în diversitate și cred că nu iubește definițiile.
Depărtarea de ceilalți este urmare a depărtării de noi înșine, una care a început pe nesimțite, acum destul de multă vreme. Între mame și fii, între nepoți și bunici, între frați chiar. Ce-i de făcut? Să avem răbdare poate… Să învățăm unii de la ceilalți, să judecăm mai puțin. Pe toate se pare că le-am mai auzit. Ne este predicată iubirea, dar nu știm cum să ascultăm, cum să oferim. Deseori nici nu vrem. Ne simțim îndreptățiți să fim surzi în fața nevoilor străine. Falsitatea prea des întâlnită ne-a convins: suntem singuri pe lume și nimeni nu ne merită ajutorul, îngrijorarea, dragostea. Trăim un adevăr trist: cei capabili de iubire sunt marginalizați, jigniți, considerați naivi ori plini de false și interesate amabilități. Ajungem la prima întrebare: ce-i de făcut? Răspunsul nu ne interesează. Oricum, suntem străini printre străini. Oricum, ne-am convins că nu mai avem leac. Asta pentru că este întotdeauna mai ușor să crezi în rău decât în bine, să aștepți respingere și ocară. Ce-i de făcut?
Dansez un dans spre infinit, Cu pas grăbit, mereu grăbit, În contratimp cu lumea toată, Pășind pe drumul desfrunzit Al tristei amintiri de mine, Al dorului strâns din coline Ce mă mișca, copil fiind, Ce mi-ascundea realitatea Și soarta… Nu știam ce-i soarta! Dansez un dans spre infinit Cu chipul omului cioplit De mâna și de vrerea lumii. Sunt un copil pierdut de raza Lunii.
După nenumărați pași în întuneric sper să găsești o victorie, una simplă, modestă, oricât de insignifiantă. Și sper ca izbânda aceea să îți umple sufletul cu lumină tămăduitoare, suflet rănit de minciuni și de nedreptăți. Poate că astăzi nu o vei înțelege pe deplin, însă victoria aceea ești chiar tu, o variantă a ta suficient de puternică încât să își permită și să își dorească să fie fragilă. Să își dorească să riște, să iubească, să râdă din nou.
Despre mine, despre cărți, despre literatura de astăzi, despre planuri, pasiuni și emoții în interviul de mai jos! Mulțumesc Manuela Timofte și MasticadoresRumania pentru invitație!
Mă frapează rapiditatea cu care uităm tot ceea ce a fost bun în viața noastră, tot ce ne-a făcut să zâmbim, tot ce ne-a unit. Sunt atât de multe momente minunate îngropate printre grijile și supărările zilnice, sunt povești reale despre părinți și copii, sunt piese de teatru și melodii nemuritoare, sunt ghivece cu flori sădite de mâna noastră, hectare de pământ arate, discuite, semănate și treierate, sunt cărți și tablouri scrise și pictate de noi! Astăzi, măcar pentru o zi dintr-un an, neamul acesta are puterea să simtă la unison? Eu cred că da! Fie că ne place parada militară, fie că îl admirăm pe Eminescu, fie că avem câteva ii în șifonier ori un steguleț la fereastră, astăzi ceva ne unește. Avem puterea să găsim și să prețuim aceleași lucruri? Eu cred că da! Mâncarea de fasole poate… muzica populară poate… mustul, poveștile lui Ion Creanga, baticul înflorat al bunicii, domnitorii învățați la orele de istorie… Avem atâtea și atâtea lucruri care ne leagă, unele mai vechi, altele mai noi, dar toate importante, toate românești! La mulți ani mie și ție! La mulți ani ei și lui! La mulți ani nouă!
Ne luptăm uneori să dăm suflare unui fapt. Alteori, nenumărate situații prind contur fără știrea noastră, fără zbaterea noastră. Zilnic încercăm să găsim echilibrul acela atât de fin între a face lucrurile și a le lăsa la voia întâmplării, la voia altora, la cea a destinului ori a coincidenței. Singura perioadă de care îmi amintesc ca fiind lipsită de lupta aceasta după cumpănă este copilaria mea. Ciudat: tot atunci, toate se întâmplau exact așa cum trebuiau să se întâmple!
Oamenii se schimbă repede uneori, repede de tot: exact atunci când ți-ai întors privirea de la ei pentru doar câteva clipe. Rămâi uluit: nu știi ce a produs schimbarea și nici dacă ea este ireversibilă. Ce-i de făcut? Poate că, uneori, nu-i de făcut nimic. Poate că și tu te-ai schimbat, între două bătăi de inimă, dar ai uitat să te privești! Pândește întâi ce este nou în tine și apoi ce s-a ivit în alții! – Iulia-Florentina Paciurea
Tu și eu? O fantezie, Un miracol, utopie! Tu și eu, în astă lume, Ne-am găsit întâmplător, Tu privind de la fereastră, Eu cu ochii spre pridvor. Chiar atunci, de nu știu unde, Un motan mare și galben A unit cu-n singur salt Dorurile noastre toate De iubire, de înalt. Să tot fie-o veșnicie De la astă întâmplare… Noi, de-atunci, în utopie, Faurit-am propriul Soare!
Am auzit un ţipăt: era… vezi… o minciună! Am auzit o şoaptă: era suflarea lumii. Şi-am auzit… nimic! Nici foşnet, nici furtună… Era un adevăr sclipind sub clar de Lună!
M-am furișat de tine într-o perlă, În cea mai verde și albastră mare, Sub cele mai nebune valuri, Sub cerurile în care nu se moare.
Și-ai să mă cauți cu mânie disperată, Și-ai să pornești război cu toată zarea, În fiecare noapte neagră de furtună, Voi recunoaște-n fiecare val, chemarea.
Speranță, verde crud și o nesfârșită primăvară: e despre toate acestea. E despre ceea ce alegi să vezi în tot ceea ce te înconjoară. Poți să vezi un fir de iarbă sau vestitorul unei șanse ivite din neant! Poți, în cel mai rău caz, să nici nu-l observi: ar fi trist, nu-i așa? Să treci nepăsător prin viață, încătușat de neîncredere. Ar fi un act criminal împotriva trifoiului de noiembrie. Iulia-Florentina Paciurea
Sub o rază de Soare, în tremur de Lună, În deasa pădure, cu licurici pe o mână, În picioarele goale, pășește, plutește, Cu o salbă de flori, o mândră zână.
Cum nu mai e alta, aici ori aiurea, Cum nici prin povești nu mai găsești, Ea e-ntruparea femeii minune, Pe care te afli vrăjit s-o iubești.
E femeia cu suflet de copil și regină, E femeia ce simte pe rând și pe toate, E femeia stăpână peste a vieții-ți furtună, E femeia ce-n palmă surâsu-ți adună.
Ea nu are nume, nici zi și nici vârstă, Ea e în toate, respiră-n frunziș Toamna târziu, când ceața se lasă, În luna lui mai, prin parc și prin casă.
Ea este veșnicia cuprinsă cu mâna, Ea este clipa prinsă în laț, Ca într-un joc de copile zglobii, Învârtindu-se ‘n loc, peste toate cât știi. Iulia-Florentina Paciurea
Am impresia că de fiecare dată când ne revedem ești o altă persoană. Mă surprinzi cu gânduri și fapte veșnic noi, mereu nebănuite. Și am impresia că fiecare loc pe care îl vizităm împreună, loc ce îl știam în cele mai mici amănunte până ieri, acum este altfel. S-a schimbat peste noapte, ori chiar sub ochii mei, și a devenit de nerecunoscut. Nu știu dacă să mă feresc de tine ori dacă să te iubesc și mai mult… Simt o paralizată teamă de nou pășind lângă tine și, în același timp, o senzație puternică de apartenență la toate ale tale: la părul și rochia și zâmbetul tău. Tot ce știu este că strada mea nu mai este a mea, nici parcul prin care îmi pierdeam vremea singur, nici banca pe care ți-am scris primele randuri. Le-ai făcut pe toate ale tale, într-o clipă! Și nu știu dacă mi le-ai luat fără voia mea ori chiar eu ți le-am făcut cadou, cândva… – Iulia-Florentina Paciurea
Oamenii te golesc uneori, te lasă fără vlagă, fără suflare. Și nu te pot înțelege atunci când încerci să te îndepărtezi doar pentru o vreme, cât să te refaci, cât să ți se potolească inima din zbatere. O faci oricum… Îți este imperios. Te distanțezi și speri să te aștepte câțiva. Nu te vor aștepta toți și o știi. Încerci să te împaci cu gândul acesta. Oricum… nimeni nu are de iertat nimic, nimănui. Iulia-Florentina Paciurea
Se spune că dacă cineva ar călători în trecut și ar călca pe un fluture, ar schimba lumea. Ne-am fi născut cu ochii verzi, în Maldive, ori nu ne-am fi născut deloc! Am fi trubaduri, am fi roșcați și am dormi în rulotă, pe drum spre Marele Canion. Am fi inventatorii inteligenței artificiale ori soldați în deșert. Și… călcăm pe fluturi zi de zi! Și… încă putem fi! Oricine! – Iulia-Florentina Paciurea
Vreau să mă las de tine Cum iarba se lasă de rouă; Vreau să mă las de tine Cum marea se lasă de val; Și vreau să te uit, să te uit pe vecie Cum ape se scurg către deal!
Crizantema – vis de zi și vis de noapte, vis de viață de copil și de suflet tânăr prins în efemer, parfum de viață trăită intens, parfum de speranță într-un viitor magic, frumos, ori măcar mai bun decât până astăzi. Crizantemele te forțează să crezi în toamnă, în iarnă, și în tine! Ele sunt promisiunea dorințelor încă nerostite și a pasiunilor. Crezi în Creator, căci El alege zilnic să îți vorbească prin toate: prin murmurul vântului, prin ceața dimineților, prin culoarea florilor. Și le poate încremeni pe toate, chiar pe toate, în veșnicie! Iulia-Florentina Paciurea
„Uneori, un alt omuleț rămânea puțin în urma noastră și apoi ne ajungea în fugă, vesel ca un copil, îndrugând pe limba lui nu știu ce poveste… Am încercat să înțeleg ce face, ce a găsit ori ce căuta și curând m-am convins că aduna un soi de crenguțe subțiri de tot, scurte și foarte tari. Un altul, din mers, ajutat de un soi de cuțit rudimentar, de o lamă mai degrabă, le ascuțea vârful. Un al treilea și le prindea de tolbă, nu înainte de a le măsura atent din priviri, uneori încruntat și alteori zâmbind. Toate acestea se făceau așa… în mers… în mers prin pădure, către ceea ce părea a fi o destinație sigură. Nu puteam ști cât de departe este casa lor și nici nu îi puteam întreba. Nu cred că ne-ar fi înțeles întrebarea, iar dacă ar fi înțeles-o, poate că noi nu le-am fi putut înțelege răspunsul. Ne-ar fi rostit poate un timp fără de nume, fără de ore și zile, măsurat probabil în răsărituri și în asfințituri. Drumul, și el misterios pentru noi, părea ghicit în urme invizibile, în mușchiul de pe scoarța copacilor, în stele și în Lună.” – Iulia-Florentina Paciurea
Copil ori mamă, iubită ori străină, Toate la un loc ori una dintre ele, Îmblânzitor de inimă haină, Ești gând fugar și pulbere de stele! Iulia-Florentina Paciurea
E-atâta toamnă-n stradă, E-atâta toamnă-n flori, În porți și în ferestre… E-atâta toamnă-n noi. Și-i dor și sunt romanțe, Și-i ceață și e fum, În nori e strânsă toamna, În frunze și în scrum. În iazuri doarme toamna, În scorburi se ascunde, În taine și-n priviri, În suflete pătrunde. Iulia-Florentina Paciurea
O tristețe mică Rătăcită-n casă, Prinsă printre umbre Sub față și masă… O tristețe mică, Tuse și-un oftat Picură din toamnă. Ursul e pe pat… O tristețe mică Cu chipul de ceară S-a ascuns în suflet. Cum s-o dau afară? În ploaie, în zgură… Mai că mi-ar fi milă! Și-o păstrez în mine, Mare și obscură. Iulia-Florentina Paciurea
O clipă cu mine, o fracțiune de secundă… Octombrie. Un noian de visuri și speranțe încap foarte lejer într-o clipă! Și se pierd atât de ușor printre zile și ani. Tu nu ai senzația că în corpul tău au trăit mai multe suflete? Mai multe suflete cu aceeași privire, dar niciodată cu același surâs? Iulia-Florentina Paciurea
Ne găsim timp să adunăm jigniri în fraze și apoi în paragrafe; uneori în compuneri de mii de cuvinte, necerute la niciun examen. Ne găsim timp să mototolim sentimente ce nu sunt ale noastre și să schimonosim adevărul. Găsim timp din belșug să ne căutăm sufletul de răutăți, să fabricăm cât mai multe și să le înșirăm pe o sârmă invizibilă, prinse cu clești soioși, la vedere, cât mai la vedere. Găsim timp să împroșcăm cu noroi în stânga și-n dreapta, chiar și pe vreme buna, chiar daca a înflorit tufănica. Găsim timp să fim mândri, orgolioși, plini de obidă orbitoare, palizi de mânie și roșii de foc interior, mocnit, iscat fără vânt, peste o spuză de frustrări. Nu ar trebui să avem timp pentru toate acestea. Viața este prea scurtă. În clipa dintre clipe, în clipa magică de viață ce ni se scurge printre degete, nu este timp pentru a omorî sentimente bune. Doar pentru a crea câteva fărâmi de lumină! Cu cât mai repede vom înțelege lucrul acesta, cu atât mai multe vieți rătăcite vom schimba. Începând cu a noastra. Iulia-Florentina Paciurea
De vieți trecute ‘mi-amintesc, De cai sălbatici și corăbii, De zbor de vultur și de aripi, De zâne și povești cu săbii, Și toate-n gândul meu prind viață, Și de mă las, și de-mi doresc, Trăsuri din basm roiesc pe masă Și roi de fluturi năvălesc! Și uite-așa pășesc în lume, În lumea mea de altădată, Și care-mi e, să vezi, minune, Când rug, când platoșă curată. Din apa lumilor apuse Răsar mai vie și mai înfocată Decât din mii de lacrimi scurse În existența-mi singulară, plată. Iulia-Florentina Paciurea
Aș face schimb pentru o zi, ca-n filme, Cu un motan cu vise aurii, ca tine. Vântul m-ar legăna, m-ar mângâia ușor, Pân’ aș păși pe iarba zânelor, Și Soarele m-ar încălzi treptat, Sub el m-aș face lung, m-aș face lat, Iar când vei vrea să redevii motan, Iar eu tot om, an după an, Ți-aș aminti că tu ai minim șapte vieți Și te-aș ruga să-încerci să mă înveți Cum să trăiesc, cum să respir, să fiu, Ca să transform în basme un pustiu, Pustiul meu, cel scurt și omenesc, Să mi-l simt verde, cald și pitoresc, Să pot ademeni eternitatea, Să nu se fi știut nici roata… Și lasă-mă să nu cunosc durerea, Ci doar să dorm, sub Soarele ca mierea. Iulia-Florentina Paciurea
„– Ce fac acolo? Nik, ce fac femeile acolo? – Se joacă cu rujul tău roșu. Cred că ți-a căzut când dormeai și ele l-au găsit foarte, foarte interesant. – Tu glumești?! – Nu! Le-am și filmat. Unele s-au dat cu el până la urechi. Altele și-au făcut picățele pe față. Știi… cum își fac în frunte indiencele, doar că mult mai multe, îmi răspunse cameramanul meu, vesel. Le-am privit uimită cred că mai mult de o jumătate de oră. Erau atât de fericite! Rujul meu roșu, ce nu-mi lipsise niciodată din poșetă și pe care îl păstrasem până acum în buzunar, era pentru fetele și femeile tribului cea mai grozavă descoperire. Eu îl folosisem în trecut mai mult ca să mă simt puternică, decât ca să atrag, însă ele se pare că îi găsiseră cea mai simplă, normală și naturală utilizare: jocul! În joacă îi foloseau culoarea ca focul, tare, strălucitoare și reușeau să obțină de la el tot ceea ce eu nici măcar nu îmi închipuisem vreodată că aș putea obține: buna dispoziție. Brusc, s-au oprit. Rujul se terminase. Copiii redeveniră adulți și cu cel mai serios chip posibil, o femeie colorată până și pe dinți mi-l returnă. Părea că micul tub auriu, plin de culoare până mai devreme, își servise scopul, poate pe cel mai măreț dintre toate. Ele au folosit apoi mușchi și apă de pe frunze și și-au curățat buzele și obrajii. S-au frecat atât de tare, încât chiar dacă rujul a dispărut, amazoanele pitice au rămas multă vreme îmbujorate.”
Ne oglindim în foițe fine de argint, roase de vreme, care au început să deformeze puțin imaginea ce o reflectă. Ne oglindim în ferestre care ne despart de lume, de un alt fel de aer, de posibilități. Ne oglindim în ochi străini, uneori reci, uneori critici din te miri ce, deseori împietriți, indiferenți. Ne oglindim în toate acestea. Dar când ne vom privi în mare pentru a învăța despre curaj? Dar în ochii unui copil, pentru a învăța despre iubire și speranță? Dar în privirile unui câine, pentru a învăța despre duioșie? Dacă ne-am alege cu mai multă grijă „oglinda”, am învăța multe și poate le-am și aplica. În primul rând pe noi înșine. Iulia-Florentina Paciurea
Ploi din alte vremuri azi îmi bat în geam Și-mi aduc în prag roi de amintiri, Ochii tăi albastri, stăpâni pe simțiri, Dorurile toate mi le strâng noian.
De ai îndurare, vorbește cu vântul Ploaia să o piardă între zi și noapte, Dorurile toate să se-ascundă-n șoapte, Liber de albastru să îmi fie gândul. Iulia-Florentina Paciurea
Ne estompăm, trăim în umbră, respirăm când ni se permite. De ce? În umbra cui? Din voia cui? A partenerilor, a părinților, a fraților, a prietenilor, a colegilor și, în final, chiar și a necunoscuților ce ne oferă un gând, o privire. Ne vom elibera doar în clipa în care vom înțelege că nu îi putem controla pe ceilalți, dar putem controla modul în care reacționăm în fața lor. Tu cât de influențabil ești și cât de mult îți stingi pornirile firești încercând să placi, să fie bine, să treacă? Iulia-Florentina Paciurea
Și-am ridicat din cărămizi, Zid gros să îmi ajungă pân’ la cer; Și am lăsat o mică ferestruică, Nu pentru tine, pentru el; Pentru-al meu suflet care sigur, Cândva, de după ziduri, se va simți stingher… Iulia-Florentina Paciurea
Mă sprijin în tine când păşesc către mine, Sunt punte din lemn ars de iubire şi funii de dor; Te sprijini în mine când păşeşti către tine, Puntea se clatină, lemnele dor, dar am funii izvor! Iulia-Florentina Paciurea
Sunt momente pe care le uiți. Sunt sute și mii de amintiri care ți se șterg treptat din minte, lăsând locul altora, și altora, și altora… Și sunt momente care nu se uită niciodată. Sentimentele nu se uită: acele sentimente pe care o situație sau o alta, un suflet ori un altul, ți le-au gravat atât de adânc în suflet, încât nimeni și nimic nu ar putea să ți le smulgă vreodată de acolo. Și momentele acelea îți reapar în minte iar și iar, mereu asociate altor locuri, altor oameni, altor situații, tocmai pentru ca ele sunt în simbioză cu spiritul tău și, unde mergi tu, ele te urmează. Iulia-Florentina Paciurea
Te caut în alb, Te caut în mine, Te caut în ierni Risipite-n coline! Te caut albastră, Rece și mândră, Te caut mireasă, Dulce, plăpândă! Te caut în alb, Te caut de-o viață, Suflarea mi-o dau Pe-un zâmbet de gheață!
Îmbrățișez o umbră, Iubesc un vis frumos, Apăr de ploi un abur, Găsesc, în noi, un rost. În tine aflu calea, Dar tu ești precum vântul, În tine stă mirarea Ce n-o cuprind cu gândul. Ești pulbere de stele. Ești greu de prins în palmă! Cam ce cunosc din tine? Ce văd și într-o ramă… Și am zile în care Oricât ai să mă scuturi, Nici știu de ești aievea Ori doar un câmp cu fluturi.
Am lăsat bucățele din mine în atât de multe colțuri de lume încât nici nu îmi mai amintesc bine unde, pe ce cărări de viață… Uneori am senzația că am rămas, iremediabil, incompletă. Alteori, de cele mai multe ori, o bucățică risipită din sufletul meu găsește alte bucățele, ale altor suflete. Ca un puzzle, se încătușează unele de celelalte și formează un nesperat și miraculos tablou. Atunci, oricât aș fi de departe, mă simt împlinită. Și simt că în oricâte zări m-aș risipi, în fiecare îmi vor crește rădăcini. – Iulia-Florentina Paciurea
A fost o vreme când oamenii au îmblînzit câinii, caii, bivolii și porumbeii. Astăzi, aproape nicăieri în lume, nimeni nu mai îmblânzește nimic. Rareori plantăm câte o floare și atât. Nici oameni noi nu mai cunoaștem cu adevarat și nici prietenii noi nu mai căutăm să legăm. Le-am cumpăra pe toate dacă s-ar putea… Doar că pe nici un raft, pe nici o poliță, nu se găsesc prieteni de vânzare. – Iulia-Florentina Paciurea
Din ce în ce mai mulți tineri plâng mult, obosesc repede, își regretă trecutul, se tem de viitor ori, mai rău de atât, le devine indiferent viitorul… De ce atâtea suflete bătrâne în corpuri adoleșcentine? Pare că ne reamintim dureros orice vreme de restriște și, în același timp, nu ne amintim decât rareori ce ne-a mișcat cu adevărat. Până și machiajul a început să ne placă „tare”, negru, de noapte pe timp de zi… Tinerețea este pe cale de dispariție astăzi, la fel ca urșii polari, la fel ca vulturii din Carpați și la fel ca sufletele entuziaste, pasionale. – Iulia-Florentina Paciurea
Cât de triste sunt pânzele vapoarelor din port… Ca aripi strânse, închise, amorțite sunt. Parcă vezi în ele vântul cum se joacă, parcă vezi puntea plină de suflete și simți în aer miros de mare, de sare și de zbucium. Cauți zadarnic omul ce le întinde și le potrivește cu plecarea. Pentru o clipă, îți pare rău că nu ești tu omul acela, ca să nu mai suferi. Și atunci înțelegi: uneori te sufocă nostalgia unei alte vieți, nici mai bună nici mai rea, doar netrăită. – Iulia-Florentina Paciurea
Stau uneori lângă el, în mașină, la un film ori la cumpărături și mă învăluie brusc un sentiment celest și înfricoșător în același timp. De iubire fără margini. Și atunci știu sigur că sunt norocoasă și tot atunci mă tem de viitor. Toate acestea vin așa… ușor de tot. Realizez că stimulentul gândurilor mele este geana căzută pe obrazul drept, gulerul lui ridicat, bluza în anchior ori ceasul atât de nimerit pe încheietură. Apoi semaforul indică verde, ori în film apar focuri de armă, ori am ajuns în fața casei de marcat. Gândurile mele se liniștesc ca florile unui tei după furtună și tot ce sper este ca lui să-i placă noul meu parfum cu iasomie. – Iulia-Florentina Paciurea
Știi cum se învechesc lucrurile, cum devin prea fragile și cum nu mai poți regăsi în ele aproape nimic din ceea ce le definea cândva? Un ibric de cafea spre exemplu… are o viață limitată. Un sac de dormit, un ghiveci, o sorcovă, o undiță, o tabacheră… Și atunci nu le mai folosim. Vremea lor a trecut. Dar vremea inimii tale, indiferent de anotimp, oricâte urme de lacrimi și nedreptăți ar purta, niciodata nu va trece. Niciodată nu vei avea o inimă atât de fragilă încât să nu mai crezi în ea, încât să o închizi exteriorului! Pentru fiecare lacrimă, ai adunat doua zâmbete. Deci, pentru fiecare înfrângere, inima ta se poate înălța de doua ori: o data pentru tine și o data pentru umanitate. – Iulia-Florentina Paciurea
Căutam răspunsuri în ochii celor din jur pentru întrebări pur personale și niciodată ceea ce găsim nu se potrivește cu ceea ce așteptam să aflăm… Nesiguranța își cuibărește astfel casa în sufletul nostru și pe zi ce trece își consolidează cărămizile cu lacrimi și grinzile cu disperare. Obosiți, ajungem în fața unei fotografii vechi în care eram noi, cei vii și fără temeri, cei plini de speranțe și planuri. Picături sărate ne spală obrajii. În baie, după câțiva stropi de apă rece ca gheața, ne privim în oglindă. Chipul ce ne privește înapoi este cel din fotografia roasă de vreme. Cel puțin ochii… sigur sunt aceiași! Casa nesiguranței, răsărită mișelește lângă inimă, se sfarmă în mii de bucăți! – Iulia-Florentina Paciurea
Încearcă să fii floare pentru cei din jurul tău și vei înflori cu adevărat. Chiar Soarele se va opri să îți zâmbească! Am devenit prea cinici, prea devreme… Salvează ce poate fi salvat, reconstruiește și începe noi proiecte! Fii floare ori măcar încearcă! Și nu râde de un sfat atât de metaforic: poate că avem nevoie de metafore ca de aer pentru a ne hrăni spiritul. Spiritul iubește metaforele și el încă mai știe să viseze. Tu… mai știi? – Iulia-Florentina Paciurea
Este simplu de tot: unii sunt țărm și alții sunt mare. Apoi, după o vreme, nisipul devine lichid, iar apa se preschimbă-n plajă. Și curgem unii într-alții, și picurăm și susurăm, căutându-ne tot mereu un golf, un cuib, un căuș. Și curgând, ne amestecăm visele, dorințele, speranțele și deznădejdea. Astfel suntem întregi: împreună. Și doar împreună ne putem ridica deasupra valurilor.🌊
Natura îți acoperă cu palmele sale orice rană. Ea suflă vânt rece peste tâmplele tale, atunci când ești istovit. Ea suflă vânt cald spre pieptul tău, atunci când ți-e inima înghețată de răutăți omenești. Ești unul din fii ori fiicele ei și cum natura nu este supusă greșelilor pământene, ea nu cunoaște trădarea, nici renunțarea și nici indiferența. Ea are rădăcini adânci, trainice, izvorâte de dincolo de nori. Pe rădăcinile ei de te vei cățăra o viață întreagă, nu fără trudă, vei ajunge și tu acolo, în brațele verzi ale iubirii fără început și fără sfârșit. – Iulia-Florentina Paciurea Fotografie: Pixabay.
Și mi-ai intrat prin palme-n vene, Și propriu-mi sânge m-a trădat, Când inima-mi ‘nceputa-mi să te cheme Cu fiecare bit neacordat. De-atunci îmi par afon, îmi par obtuz, Căci vocea mea e vocea disperării, Sunt rătăcit în roșu și difuz, Rob hematiilor chemării. Iar tu privești cu o mândrie ascuțită, La tot ce mișc, la tot ce-ndrug, Iubito, draga mea iubită, Îmi ești blestem și îmi ești rug.
Pentru că ai fugit de fiecare dată când ți-a fost teamă, acum obișnuiești să fugi zilnic. Chiar și atunci când obosești, chiar și atunci când ești singur. Unicul lucru pe care ai ajuns să-l crezi este că trebuie să te salvezi neîncetat. Te salvezi chiar și atunci când alergi să îți cumperi gutui și asta-i cu adevărat tragic. Iulia-Florentina Paciurea
Respir în culori, În veri și în toamne, Mă pierd printre nori, Prin livezi și cotloane, Cotloane de viață Ascunse de lume… Fără povață Pășesc către tine, Cu umbrela-n culori Și gânduri senine. Tu, fă bine și vino, Aleargă-mi în cale Cu brațele pline De dulciuri spirale, Cu brațele pline De pisoi și de freamăt, Cu brațele grele De alint fără capăt!
Întinde sufletul până la mare, Ori pân’ la Lună, pân’ la Soare, Prefă-l în câmpuri de cicoare, Ori într-un val, ori în mirare… Căci ce e sufletul de nu-i uimirea Că mai respir, că mai respiri, Cu-atâta dor și cu menirea Apăsătoarelor sclipiri?
Iulia-Florentina Paciurea Fotografie: noiembrie 2020
Dorul ne însoțește pretutindeni și se ivește din orice: dintr-o melodie, o fotografie, din vocea cuiva străin ori din mirosul de parfum din lift. Amintirile izvorăsc de oriunde și deseori ne găsesc nepregătiți. Și cel mai dor ne este de ce n-a fost, dar ar fi putut fi. Mă gândesc uneori că dacă am fi băut un ceai împreuna, într-o iarnă, toată viața mea de acum ar fi fost altfel. Am fi avut un câine poate… și poate am fi învățat să râdem din te miri ce. – Iulia-Florentina Paciurea
Cine îți vorbește foarte mult nu caută să te indispună – poate că se simte singur ori poate-i foarte vesel. Cine tace vreme îndelungată nu este antisocial – poate că tăcerea îl vindecă ori pur și simplu îi este necesară precum aerul. Cum ar fi dacă am înceta să mai etichetăm oamenii și cum ar fi dacă nu am mai presupune mereu că îi cunoaștem, că știm prin ce au trecut ori prin ce trec, că avem soluții magice pe care ei sunt prea ignoranți să le poată găsi ori pricepe?! Iulia-Florentina Paciurea Fotografie: Pixabay
Găsești uneori, doar uneori, după ani, persoana căreia îi poți destăinui orice. Absolut orice. Și când începi să vorbești, vocea ta sună atât de ciudat, așa de greu îți alcătuiești frazele și așa de mult trebuie să îți cauți gândurile… Pentru că ai tăcut de prea multe ori, de prea mult timp. Și acum înveți din nou să vorbești, iar cuvintele tale învață din nou să zboare. Le ținusei captive în tine, adânc încătușate în sufletul tău, ca într-o colivie din aur. Iulia-Florentina Paciurea
Cum se naște o carte? Nu din căutarea perfecțiunii, ci, mai degrabă, din căutarea unor complicități: ale autorului cu sine însuși, ale omului ce ține în palmă penelul cu cititorul. Se naște din speranța că cel puțin două suflete vor vibra în fața acelorași cuvinte. Și crește, slujind cu fiecare clipă o fărâmă de eternitate. – Iulia-Florentina Paciurea
Sub ochii tăi albastri De am să cad, să mor, Să nu mă plângă nimeni! M-am stins pentru amor. Și dacă tot murim În astă lume crudă, Să nu mor din iubire Mi-ar fi atât de ciudă… Îți spun acum, pe loc, Că ochii tăi albaștri Deja, pân’ la soroc, M-au dus printre sihaștri. M-au depărtat de lume, De toate ale sale, M-au plămădit anume Să plac domniei tale. Sau cam așa visez, În noapte, pe furtună, Când fulgerele-mi fac, Albastră, o cunună. Mă cred nebun cu toții Și poate au dreptate, Dar eu în preajma morții Te simt atât de-aproape! Și-alerg spre norii negri Ce stau să se adune, Anume pentru noi… În cer să ne cunune. Să mori de ochi albaștri Nu-i nou deloc sub Soare, Dar crede-mă că doare Mai dulce ca o floare!
Peste drum de casa copilăriei Toamna este și ea copil. Se apucă dânsa și rostogolește în joacă nuanțe fel de fel, vibrează în undele pârâului un cer incredibil și îmi amintește subtil ceea ce uitasem: cam așa arată eternitatea.
Iulia-Florentina Paciurea Fotografie: 20 septembrie
Pare că timpul nu ține cu noi, nu așteaptă, nu respiră, nu dă răgaz nimănui. Copil fiind, vara îți pare lungă cât o nebunie. Bătrân fiind, iarna îți pare lungă cât o spaimă. De la o vreme, îmi pare că trăiesc mai mult în primăveri, mai mult în toamne. Iulia-Florentina Paciurea
Picură-n mine seri din trecut, Pare puțin și totuși e mult Timpul cel scurs de la primul sărut, De la prima speranță, de la dorul acut Ce-l simțeam pentru toate, Pentru viață în sine, Pentru fiecare clipă ce trece și vine; Picură-n mine chipuri de lut Cu priviri fremătând de prea mult început; Și toamna se-adună, în iureș, pe stradă, Mirată de mine, ca un fluture-n nadă, Prinsă de aripi ori doar de speranțe… Picură-n mine tinereți și romanțe.
Pe sub soarele de august nu e chip să mergi ca pe sub cel de până ieri. Parcă nu mai ești chiar tu în august și faci nebunii și ți le povestești singur, în gând, iarna. „Ce vară am avut”… te gândești. Nici o vară nu va mai fi la fel! Nici tu nu vei mai fi același. Vei fi mai bătrân cu un an în vara ce vine și cine știe cum gândesc bătrânii?! Ori… poate sunt tot niște tineri deghizati, cu păr de zăpadă? Trăiesc mai mult în iarnă ei, mai mult decât în august. Așa se și explică de ce sunt mai cuminți! Iulia-Florentina Paciurea
Vara: vremea aceea fără de nume, imposibil de restrâns în cuvinte și de stăvilit în rigori. Cu tălpile în iarbă, gustând din Soare, ori sus pe o creangă, atârnând de lene dulce, ți-e bine. Vara timpul nu se mai lasă numărat în secunde, ci în miresme și clipocit de ape, în bătăi de inimă tânără, indiferent de ani. Vara iubești mai aprig și, în același timp, dai un strop de iubire pe somn în plus, cu gândul împăcat. Vara râzi mai des ca iarna și parcă mai tare, și parcă mai ușor. Vara te joci cu papucii în apă, dai lapte la pisoi străini și faci din noapte zi. Devii poet apoi și pictor chiar, înflorind margini de agendă, cu gând de mare-albastră. Zâmbește! E vară. Iulia-Florentina Paciurea Fotografie: Pixabay
Iulia-Florentina Paciurea ~ scriitor 