"Niciun meşteşug nu este mai frumos şi mai bogat, mai dureros şi mai gingaş totodată ca meşteşugul blestemat şi fericit al cuvintelor." – Tudor Arghezi
Îmbrățișez o umbră,
Iubesc un vis frumos,
Apăr de ploi un abur,
Găsesc, în noi, un rost.
În tine aflu calea,
Dar tu ești precum vântul,
În tine stă mirarea
Ce n-o cuprind cu gândul.
Ești pulbere de stele.
Ești greu de prins în palmă!
Cam ce cunosc din tine?
Ce văd și într-o ramă…
Și am zile în care
Oricât ai să mă scuturi,
Nici știu de ești aievea
Ori doar un câmp cu fluturi.
Iulia-Florentina Paciurea
Am lăsat bucățele din mine în atât de multe colțuri de lume încât nici nu îmi mai amintesc bine unde, pe ce cărări de viață… Uneori am senzația că am rămas, iremediabil, incompletă. Alteori, de cele mai multe ori, o bucățică risipită din sufletul meu găsește alte bucățele, ale altor suflete. Ca un puzzle, se încătușează unele de celelalte și formează un nesperat și miraculos tablou. Atunci, oricât aș fi de departe, mă simt împlinită. Și simt că în oricâte zări m-aș risipi, în fiecare îmi vor crește rădăcini. – Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
A fost o vreme când oamenii au îmblînzit câinii, caii, bivolii și porumbeii. Astăzi, aproape nicăieri în lume, nimeni nu mai îmblânzește nimic. Rareori plantăm câte o floare și atât. Nici oameni noi nu mai cunoaștem cu adevarat și nici prietenii noi nu mai căutăm să legăm. Le-am cumpăra pe toate dacă s-ar putea… Doar că pe nici un raft, pe nici o poliță, nu se găsesc prieteni de vânzare. – Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Din ce în ce mai mulți tineri plâng mult, obosesc repede, își regretă trecutul, se tem de viitor ori, mai rău de atât, le devine indiferent viitorul… De ce atâtea suflete bătrâne în corpuri adoleșcentine? Pare că ne reamintim dureros orice vreme de restriște și, în același timp, nu ne amintim decât rareori ce ne-a mișcat cu adevărat. Până și machiajul a început să ne placă „tare”, negru, de noapte pe timp de zi… Tinerețea este pe cale de dispariție astăzi, la fel ca urșii polari, la fel ca vulturii din Carpați și la fel ca sufletele entuziaste, pasionale. – Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Cât de triste sunt pânzele vapoarelor din port… Ca aripi strânse, închise, amorțite sunt. Parcă vezi în ele vântul cum se joacă, parcă vezi puntea plină de suflete și simți în aer miros de mare, de sare și de zbucium. Cauți zadarnic omul ce le întinde și le potrivește cu plecarea. Pentru o clipă, îți pare rău că nu ești tu omul acela, ca să nu mai suferi. Și atunci înțelegi: uneori te sufocă nostalgia unei alte vieți, nici mai bună nici mai rea, doar netrăită.
– Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Stau uneori lângă el, în mașină, la un film ori la cumpărături și mă învăluie brusc un sentiment celest și înfricoșător în același timp. De iubire fără margini. Și atunci știu sigur că sunt norocoasă și tot atunci mă tem de viitor. Toate acestea vin așa… ușor de tot. Realizez că stimulentul gândurilor mele este geana căzută pe obrazul drept, gulerul lui ridicat, bluza în anchior ori ceasul atât de nimerit pe încheietură. Apoi semaforul indică verde, ori în film apar focuri de armă, ori am ajuns în fața casei de marcat. Gândurile mele se liniștesc ca florile unui tei după furtună și tot ce sper este ca lui să-i placă noul meu parfum cu iasomie.
– Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Știi cum se învechesc lucrurile, cum devin prea fragile și cum nu mai poți regăsi în ele aproape nimic din ceea ce le definea cândva? Un ibric de cafea spre exemplu… are o viață limitată. Un sac de dormit, un ghiveci, o sorcovă, o undiță, o tabacheră… Și atunci nu le mai folosim. Vremea lor a trecut. Dar vremea inimii tale, indiferent de anotimp, oricâte urme de lacrimi și nedreptăți ar purta, niciodata nu va trece. Niciodată nu vei avea o inimă atât de fragilă încât să nu mai crezi în ea, încât să o închizi exteriorului! Pentru fiecare lacrimă, ai adunat doua zâmbete. Deci, pentru fiecare înfrângere, inima ta se poate înălța de doua ori: o data pentru tine și o data pentru umanitate.
– Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Căutam răspunsuri în ochii celor din jur pentru întrebări pur personale și niciodată ceea ce găsim nu se potrivește cu ceea ce așteptam să aflăm… Nesiguranța își cuibărește astfel casa în sufletul nostru și pe zi ce trece își consolidează cărămizile cu lacrimi și grinzile cu disperare. Obosiți, ajungem în fața unei fotografii vechi în care eram noi, cei vii și fără temeri, cei plini de speranțe și planuri. Picături sărate ne spală obrajii. În baie, după câțiva stropi de apă rece ca gheața, ne privim în oglindă. Chipul ce ne privește înapoi este cel din fotografia roasă de vreme. Cel puțin ochii… sigur sunt aceiași! Casa nesiguranței, răsărită mișelește lângă inimă, se sfarmă în mii de bucăți! – Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Încearcă să fii floare pentru cei din jurul tău și vei înflori cu adevărat. Chiar Soarele se va opri să îți zâmbească! Am devenit prea cinici, prea devreme… Salvează ce poate fi salvat, reconstruiește și începe noi proiecte! Fii floare ori măcar încearcă! Și nu râde de un sfat atât de metaforic: poate că avem nevoie de metafore ca de aer pentru a ne hrăni spiritul. Spiritul iubește metaforele și el încă mai știe să viseze. Tu… mai știi?
– Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Este simplu de tot: unii sunt țărm și alții sunt mare. Apoi, după o vreme, nisipul devine lichid, iar apa se preschimbă-n plajă. Și curgem unii într-alții, și picurăm și susurăm, căutându-ne tot mereu un golf, un cuib, un căuș. Și curgând, ne amestecăm visele, dorințele, speranțele și deznădejdea. Astfel suntem întregi: împreună. Și doar împreună ne putem ridica deasupra valurilor.🌊
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Natura îți acoperă cu palmele sale orice rană. Ea suflă vânt rece peste tâmplele tale, atunci când ești istovit. Ea suflă vânt cald spre pieptul tău, atunci când ți-e inima înghețată de răutăți omenești. Ești unul din fii ori fiicele ei și cum natura nu este supusă greșelilor pământene, ea nu cunoaște trădarea, nici renunțarea și nici indiferența. Ea are rădăcini adânci, trainice, izvorâte de dincolo de nori. Pe rădăcinile ei de te vei cățăra o viață întreagă, nu fără trudă, vei ajunge și tu acolo, în brațele verzi ale iubirii fără început și fără sfârșit. – Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay.
Și mi-ai intrat prin palme-n vene,
Și propriu-mi sânge m-a trădat,
Când inima-mi ‘nceputa-mi să te cheme
Cu fiecare bit neacordat.
De-atunci îmi par afon, îmi par obtuz,
Căci vocea mea e vocea disperării,
Sunt rătăcit în roșu și difuz,
Rob hematiilor chemării.
Iar tu privești cu o mândrie ascuțită,
La tot ce mișc, la tot ce-ndrug,
Iubito, draga mea iubită,
Îmi ești blestem și îmi ești rug.
Iulia-Florentina Paciurea
Pentru că ai fugit de fiecare dată când ți-a fost teamă, acum obișnuiești să fugi zilnic. Chiar și atunci când obosești, chiar și atunci când ești singur. Unicul lucru pe care ai ajuns să-l crezi este că trebuie să te salvezi neîncetat. Te salvezi chiar și atunci când alergi să îți cumperi gutui și asta-i cu adevărat tragic. Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Respir în culori,
În veri și în toamne,
Mă pierd printre nori,
Prin livezi și cotloane,
Cotloane de viață
Ascunse de lume…
Fără povață
Pășesc către tine,
Cu umbrela-n culori
Și gânduri senine.
Tu, fă bine și vino,
Aleargă-mi în cale
Cu brațele pline
De dulciuri spirale,
Cu brațele pline
De pisoi și de freamăt,
Cu brațele grele
De alint fără capăt!
Iulia-Florentina Paciurea
Întinde sufletul până la mare,
Ori pân’ la Lună, pân’ la Soare,
Prefă-l în câmpuri de cicoare,
Ori într-un val, ori în mirare…
Căci ce e sufletul de nu-i uimirea
Că mai respir, că mai respiri,
Cu-atâta dor și cu menirea
Apăsătoarelor sclipiri?
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: noiembrie 2020
Dorul ne însoțește pretutindeni și se ivește din orice: dintr-o melodie, o fotografie, din vocea cuiva străin ori din mirosul de parfum din lift. Amintirile izvorăsc de oriunde și deseori ne găsesc nepregătiți. Și cel mai dor ne este de ce n-a fost, dar ar fi putut fi. Mă gândesc uneori că dacă am fi băut un ceai împreuna, într-o iarnă, toată viața mea de acum ar fi fost altfel. Am fi avut un câine poate… și poate am fi învățat să râdem din te miri ce. – Iulia-Florentina Paciurea
Cine îți vorbește foarte mult nu caută să te indispună – poate că se simte singur ori poate-i foarte vesel. Cine tace vreme îndelungată nu este antisocial – poate că tăcerea îl vindecă ori pur și simplu îi este necesară precum aerul. Cum ar fi dacă am înceta să mai etichetăm oamenii și cum ar fi dacă nu am mai presupune mereu că îi cunoaștem, că știm prin ce au trecut ori prin ce trec, că avem soluții magice pe care ei sunt prea ignoranți să le poată găsi ori pricepe?!
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Găsești uneori, doar uneori, după ani, persoana căreia îi poți destăinui orice. Absolut orice. Și când începi să vorbești, vocea ta sună atât de ciudat, așa de greu îți alcătuiești frazele și așa de mult trebuie să îți cauți gândurile… Pentru că ai tăcut de prea multe ori, de prea mult timp. Și acum înveți din nou să vorbești, iar cuvintele tale învață din nou să zboare. Le ținusei captive în tine, adânc încătușate în sufletul tău, ca într-o colivie din aur. Iulia-Florentina Paciurea
Cum se naște o carte? Nu din căutarea perfecțiunii, ci, mai degrabă, din căutarea unor complicități: ale autorului cu sine însuși, ale omului ce ține în palmă penelul cu cititorul. Se naște din speranța că cel puțin două suflete vor vibra în fața acelorași cuvinte. Și crește, slujind cu fiecare clipă o fărâmă de eternitate. – Iulia-Florentina Paciurea
„Plasă pentru vise” este pe Libris! Noul meu roman te așteaptă! Click aici pentru comandă!⤵️📚
https://www.libris.ro/plasa-pentru-vise-iulia-florentina-paciurea-ECU978-606-7307-83-2–p24570245.html
Sunt picături de ploaie
Ce zboară către cer,
Se-adună dintre noi…
Sunt lacrimi, nu mai pier!
Și norii se adună
Din ce în ce mai grei,
Sunt grei de răutate:
De-a noastră, de la ei…
Și vântul suflă altfel,
Mai rece, mai sălbatic;
E după chipul nostru:
Păgân și roșiatic.
Ne-am părăsit credința
Ori, poate, n-am avut…
În gând și în ființă
Spini negri ne-au crescut.
Și de mai e salvare,
Și de mai merităm…
Nici vrem a cerceta,
Nici vrem să o aflăm.
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Sub ochii tăi albastri
De am să cad, să mor,
Să nu mă plângă nimeni!
M-am stins pentru amor.
Și dacă tot murim
În astă lume crudă,
Să nu mor din iubire
Mi-ar fi atât de ciudă…
Îți spun acum, pe loc,
Că ochii tăi albaștri
Deja, pân’ la soroc,
M-au dus printre sihaștri.
M-au depărtat de lume,
De toate ale sale,
M-au plămădit anume
Să plac domniei tale.
Sau cam așa visez,
În noapte, pe furtună,
Când fulgerele-mi fac,
Albastră, o cunună.
Mă cred nebun cu toții
Și poate au dreptate,
Dar eu în preajma morții
Te simt atât de-aproape!
Și-alerg spre norii negri
Ce stau să se adune,
Anume pentru noi…
În cer să ne cunune.
Să mori de ochi albaștri
Nu-i nou deloc sub Soare,
Dar crede-mă că doare
Mai dulce ca o floare!
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Peste drum de casa copilăriei Toamna este și ea copil. Se apucă dânsa și rostogolește în joacă nuanțe fel de fel, vibrează în undele pârâului un cer incredibil și îmi amintește subtil ceea ce uitasem: cam așa arată eternitatea.
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: 20 septembrie
Pare că timpul nu ține cu noi, nu așteaptă, nu respiră, nu dă răgaz nimănui. Copil fiind, vara îți pare lungă cât o nebunie. Bătrân fiind, iarna îți pare lungă cât o spaimă. De la o vreme, îmi pare că trăiesc mai mult în primăveri, mai mult în toamne.
Iulia-Florentina Paciurea
Picură-n mine seri din trecut,
Pare puțin și totuși e mult
Timpul cel scurs de la primul sărut,
De la prima speranță, de la dorul acut
Ce-l simțeam pentru toate,
Pentru viață în sine,
Pentru fiecare clipă ce trece și vine;
Picură-n mine chipuri de lut
Cu priviri fremătând de prea mult început;
Și toamna se-adună, în iureș, pe stradă,
Mirată de mine, ca un fluture-n nadă,
Prinsă de aripi ori doar de speranțe…
Picură-n mine tinereți și romanțe.
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Jon Ly
Pe sub soarele de august nu e chip să mergi ca pe sub cel de până ieri. Parcă nu mai ești chiar tu în august și faci nebunii și ți le povestești singur, în gând, iarna. „Ce vară am avut”… te gândești. Nici o vară nu va mai fi la fel! Nici tu nu vei mai fi același. Vei fi mai bătrân cu un an în vara ce vine și cine știe cum gândesc bătrânii?! Ori… poate sunt tot niște tineri deghizati, cu păr de zăpadă? Trăiesc mai mult în iarnă ei, mai mult decât în august. Așa se și explică de ce sunt mai cuminți!
Iulia-Florentina Paciurea
Vara: vremea aceea fără de nume, imposibil de restrâns în cuvinte și de stăvilit în rigori. Cu tălpile în iarbă, gustând din Soare, ori sus pe o creangă, atârnând de lene dulce, ți-e bine. Vara timpul nu se mai lasă numărat în secunde, ci în miresme și clipocit de ape, în bătăi de inimă tânără, indiferent de ani. Vara iubești mai aprig și, în același timp, dai un strop de iubire pe somn în plus, cu gândul împăcat. Vara râzi mai des ca iarna și parcă mai tare, și parcă mai ușor. Vara te joci cu papucii în apă, dai lapte la pisoi străini și faci din noapte zi. Devii poet apoi și pictor chiar, înflorind margini de agendă, cu gând de mare-albastră. Zâmbește! E vară.
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Ne dorim noroc. Noroc în dragoste, noroc la bani și sănătate. Ne dorim mașină, casa și piscină. Ne dorim bijuterii. Ne dorim șefi blânzi și generoși. Ne dorim examene ușoare și gene lungi. Ne dorim noroc în toate. Aproape în toate! Eu îmi doresc și îți doresc noroc la suflete! La oameni! Nu doar la soț, copii și părinți, nu doar la prieteni și vecini… Noroc la oamenii aceia străini, pentru care și tu și eu suntem niște străini. La colț de stradă, de bloc, pe alee, în magazin, în lift și în metrou: acolo îmi doresc și îți doresc noroc, noroc la oameni!
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Oamenii te vor descrie în amănunt și vei avea tendința să îi crezi. Îți vor spune ce anume îți place și ce nu, ce job ți se potrivește, ce eșarfă și ce prieteni. De la cele mai insignifiante amănunte până la aspectele esențiale, te vor crea bucățică cu bucățică. Nu trebuie să răsari din imaginația nimănui, nici măcar din imaginația ta! Tu ești tu. Atât. Spune oamenilor cine ești! Altfel, îți vor spune ei ție.”
Iulia-Florentina Paciurea
Pentru că adesea mi-e teamă să port în inimă, port pe brațe. Și brațele îmi devin prea grele uneori și atunci scap pe jos, pe podea, pe asfalt ori în iarbă, bucățele din ce ar fi putut fi. Și ce cade pe pământ reavăn încolțește, crește și mă împresoară. Și stiu că voi scăpa din strânsoare doar atunci când voi decide să ridic la piept toate posibilitățile. Apoi, ceea ar fi putut fi devine posibil și inima mea, acum curajoasă, poate atât de ușor să separe și să păstreze binele, încât mă întreb adesea: de ce m-oi fi temut în trecut?
Iulia-Florentina Paciurea
La un moment dat ai senzația că tot ceea ce era de spus s-a spus deja și că tot ceea ce era de trăit au trăit alții înaintea ta. Ți-au furat ideile, ți-au furat tridentul. Cu ce rămâi? Ce-i de făcut? Poate că suntem condamnați să repetăm experiențele predecesorilor noștri și, în același timp, să căutăm frânturi de originalitate. Le căutăm în orice: în iarbă și în vânt, în priviri blajine ori străine, în gesturi nobile ori în falsitate deghizată. Căutarea aceasta aduce obidă, dar vestea bună este că se poate încheia firesc și fără durere: prin credința că fiecare dintre noi avem un loc aici, un plan în gândul Cuiva, un „ceva” de îndeplinit. Și nu, nu-i destin măreț și nici pedeapsă. Este un dar și-i o minune de liber arbitru. „Este atât de simplu încât devine de neînțeles”, vorba lui Nichita.
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Avem o mulțime de cărți publicate pe bandă rulantă, scrise în câteva săptămâni, cu un singur fir narativ, fără personaje bine conturate. Am făcut cibernetică și economie, dar recunosc că doar anii de muncă m-au cizelat, cărțile deja publicate și perseverența. Mai am extrem de multe de învățat. Dacă citești pentru relaxare, pe plajă ori seara, poți alege aproape orice. Dacă vrei o cultură generală solidă nu te poți rezuma la cărțile scrise astăzi. Dacă esti autor, în nici un caz nu te poți numi scriitor fără să citești cărțile clasice ale înaintașilor români, dar și străini. Legat de „Nu am trăit în epoca aceea, nu mi se aplică”: sigur că nu toți am cunoscut un mediu asemănător celui descris în „Ion”, în „Moara cu noroc”, în „Moromeții”, însă pe lângă valoarea lor istorică, aceste cărți te pot învăța un anumit stil, un anumit vocabular, o anumită construcție a frazei. Ar mai fi un aspect: astăzi întâlnesc în multe cărțile de ficțiune fuga după fantastic, un limbaj vulgar, o exagerare a lucrurilor complet nefirească. Din cele clasice învățăm că o descriere erotică nu trebuie să fie una vulgară pentru a fi „vie”, pentru a prinde unui public prea puțin avizat. Legat de autorii contemporani români pot spune că mulți dintre ei se consideră perfecți și nu sunt dispuși să lucreze cu propriul manuscris de zece ori dacă este necesar… În țările cu o adevărată cultură a cărții, aceștia nu ar trece de o primă și fugitivă examinare a editurii. Autorii puțin informați și plini de sine au dat naștere cititorilor care nu știu să ceară mai mult pentru că nu au aflat că există „mai mult”!
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Continuă lucrurile cărora le permiți să continue. Regula aceasta generală aduce împlinire ori eșec, o lume întreagă de posibilități ori deznădejde. Pare simplu! Formula fericirii, ori măcar a clipelor de fericire, îți este la îndemână. Și-atunci, dacă-i atât de simplu, de ce permiți răul? De ce nu-l strecori prin sita deasă a acestei luminate soluții? Poate pentru că ar însemna, uneori, odată cu greșelile, să lași să picure în țărână și o parte din tine. Și atunci permiți multe, prea multe să continue, și bune dar și rele, de teamă să nu rămâi incomplet.
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
În ziua de astăzi se fac cu ușurință cele mai bizare confuzii, atunci când vine vorba de sentimente omenești. Dorința de liniște se confundă cu defensiva, defensiva se atribuie gresit unui caracter slab, dar totusi mândru, iar slăbiciunea se consideră depresie și mândria se crede a proveni strict din neadaptare și frustrare. Toate acestea sunt greșite. Se confundă într-atât încât duc la pierderi iremediabile: se pierd prietenii, se pierd rude, se pierd vecini și colegi. Ne pierdem unii de alții, social vorbind, și ne afundăm fiecare în dreptatea lui, în casa și în fotoliul lui. Privim viața prin sticlă, prin cea a telefonului, a televizorului ori pur și simplu de la fereastră. Poate că ar trebui să ne dăm singuri o tema, grea dar necesară, aproape vitală! Să descâlcim confuziile adunate noian, să ascultăm bine de tot pe cei din jurul nostru, dar și să ne facem ascultați. Să renunțăm la comoditate, teamă ori nepăsare! Să reînnodăm tot ce s-a rupt pe fondul unor greșeli de interpretare și să facem toate acestea începând de astăzi. Iar nodurile să le strângem tare de tot, atât cât să ne poată susține greutatea în nevoi sufletești! – Iulia-Florentina Paciurea
Am impresia ca de fiecare data cand ne revedem esti o alta persoana. Ma surprinzi cu ganduri si fapte vesnic noi, mereu nebanuite. Si am impresia ca fiecare loc pe care il vizitam impreuna, loc ce il stiam in cele mai mici amanunte pana ieri, acum este altfel. S-a schimbat peste noapte ori chiar sub ochii mei si a devenit de nerecunoscut. Nu stiu daca sa ma feresc de tine ori daca sa te iubesc si mai mult… Simt o paralizanta teama de nou pasind lang tine si, in acelasi timp, o senzatie puternica de apartenenta la toate ale tale: la parul si rochia si zambetul tau. Tot ce stiu este ca strada mea nu mai este a mea, nici parcul prin care imi pierdeam vremea singur, nici banca pe care ti-am scris primele randuri. Le-ai facut pe toate ale tale, intr-o clipa! Si nu stiu daca mi le-ai luat fara voia mea ori chiar eu ti le-am facut cadou, candva… – Iulia-Florentina Paciurea
https://www.facebook.com/Iulia.Paciurea/
Înainte de alți copii, am fost noi. Până să învățăm să ne jucăm împreună, până să legăm primele prietenii sfioase, până să clădim povești în care fiecare să aibă un rol numai al său. Pe când motanul ne părea când jucărie, când fiară fioroasă, am fost noi, singurii copii din curtea noastră, singurii cu drepturi pe lângă borcanul cu dulceață și cu mustăți de la smântâna călduță, din zorii fiecărei zile.
Am avut prieten un cățel și când viața ni se părea nedreaptă, el singur ne-a ascultat și mângâiat supărarea. Am avut multe mușcături de tânțar, am avut pișcături de urzică și uneori, situație gravă de tot, am avut o țeapă din căpița cu paie în deget, chiar lângă unghie, așa cum doare cel mai tare!
Înainte de alți copii, fiecare cu povestea sa, am fost noi, cu cea mai frumoasă și realistă poveste. Am fost căpitanii oastei noastre de pluș, pastorii iezilor primăvăratici și prințesele fără nevoie de salvare, frumoase și istețe, cârmuind cu drepturi din naștere, inimile bunicilor cu păr de argint.
Am fost… și undeva adânc în noi, vom fi o viață întreagă! – Iulia-Florentina Paciurea
Nu există scurtături către bunătate, nici către răutate. Nu există scurtături către medalii de aur și nici către portofele furate. Fiecare alegem o cale și pășim către ea cu mult înainte de a fi demni de laudă ori de ocară. Pășim încă din copilărie, fără să știm și fără să avem un merit clar sau o vină. Pășim în adolescență, încercând să ghicim mai mult în cei din jurul nostru decât în noi, care ar fi drumul… Pășim în tinerețe, convinși că am descoperit cine suntem, plini de curaj și ambiție. Pășim mai târziu, aflând că nu au existat niciodată scurtături în viață, către cine ar trebui să fim cu adevărat. Uneori alegerea vine pe nesimțite, alteori ne surprinde, uneori ne dăm răgaz de gândire și alteori nu mai avem timp pentru răgaz. Nu există scurtături către noi și nu ar trebui să le ghicim ori să le căutăm. Răgaz însă, ar trebui să învățăm să ne dăm încă de mici, exact așa cum între aritmetică și citire, există recreație pentru un măr!
Iulia-Florentina Paciurea
Seara nu-și alege prietenii. Ea poartă pe umeri bucuriile și tristețile de peste zi și ți le lasă ție toate, să te împaci ori să plângi. Mantia de sentimente e ca seara: nici nu știi bine dacă îți ține de cald ori dacă-i zdrențuită. O vreme te lupți să înțelegi, o vreme te lupți să alegi… La un moment dat sosește resemnarea, iar mai apoi un somn fără vise, obositor. Dar sunt și seri care îți aduc înțelepciune, în care privești pe fereastră și aerul nopții te mângâie, în care privești în oglindă și te simți mai puternică decât ieri. Atunci bei un ceai și citești o carte, ori poate că probezi o rochie ce te așteaptă de multă vreme, o rochie – sentiment, o mantie ce ai puterea să ți-o alegi singură. Apoi somnul vine ușor, cu o promisiune: serile sunt diferite, zilele la fel, iar fiecărui rău îi urmează un bine. Adormi zâmbind: viața nu-i luptă, e rochie! 💃
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: aprilie 2018
Există persoane care au un entuziasm molipsitor, a căror veselie impregnează aerul cu mireasma unei flori rare și a căror căldură mișcă aproape orice suflet. Dacă le întâlnești, prețuiește-le! Nu le invidia, nu le ocoli, nu le marginaliza de teamă că stralucirea lor te va așeza în umbră. Iubește-le și veți străluci împreună! Încearcă să le îndepărtezi și ele vor străluci oricum, indiferent de tine, iar tu le vei regreta zâmbetul cald, prietenia, prezența în lucruri mari și mici.
Iulia-Florentina Paciurea
Oamenii tăcuți sunt deseori considerați trişti, antisociali, fără haz, veşnic împovărați… Dar mulți dintre ei, foarte mulți, sunt plini de zâmbet, de muzică şi dans, de căldură şi empatie. Doar că râd şi dansează, iubesc şi te poartă în gând pe interior.
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
„Sufletul nu are vârsta”, ne-am obișnuit să gândim sau cel puțin să o spunem. Sigur am citit pe undeva cum că nu are… Dar când devenim triști prea des, când suntem pesimiști mai mereu, oare nu ne răsar mici riduri, fine dar multe, pe interior? Ai observat că ești sarcastic din ce în ce mai des? Cinic? Poate că vârsta sufletului se măsoară în cinism. Chiar așa! Încearcă să nu îmbătrânești înainte de vreme. Încearcă să rămâi optimist, să crezi în umanitate, să admiri o floare, să faci planuri. Încearcă să fii un exemplu și pentru ceilalți. Tare mult avem nevoie de astfel de exemple pentru că, din nefericire, exemple de aroganță (pe post de platoșă) amestecată cu amărăciune (ca stare de fapt) avem destule.
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: Pixabay
Se tem când râzi, se tem când iubești, se tem când porți în suflet cutremurătoare neîmpliniri. Se tem de pasiunea ta, de grația ta în fața celor ce nu merită și de focul privirilor tale. Se tem că în realitate ești mai optimistă decât în fotografii, mai blândă, mai zâmbitoare. Se tem pentru că tu știi să ceri și să primești sprijin și pentru că știi să oferi îmbrățișare caldă și trainică aproape oricui. Se tem când îți recunoști greșelile și când îți declari iubirea fără ocolișuri. Se tem când îți amintești tot ce ți s-a spus și când știi să ții pentru tine. Se tem că nu ai nevoie de invenții: fotografiile, vârsta, reușitele, lacrimile, tristețea, iubirea ta nu au filtru, ajustări, modificări, ascunzișuri.
Se tem de ceea ce nu pot înțelege. Au uitat că pot fi asemeni ție, că au fost asemeni ție! Viața i-a înghițit nepregătiți și o trăiesc într-un singur fel, în unicul în care au încredere să îi salveze, nici ei nu mai știu din care hățiș. O trăiesc ca pe o luptă, se simt într-o arenă cu reguli nescrise, o trăiesc cu frică și obsedați de control.
Asupra celor mai multe lucruri nu poți avea control. Tu știi deja asta. Și vezi?! De-asta se tem: pentru că și tu ești de necontrolat în ochii lor, pentru că ești o forță a naturii în ochii lor. Când tu… doar ești și ai înțeles că este suficient să fii.
Iulia-Florentina Paciurea Fotografie: mai 2020
Am tot aflat din stânga și din dreapta că lumea a încheiat 2020 mai înțeleaptă și mai plină de empatie ca niciodată. Mulți spun că s-au dezvoltat incredibil de mult în lunile trecute, că au evoluat cu viteza luminii și că astăzi sunt ființe mult mai capabile. Capabile de măreție… se subînțelege. Majoritatea ne asigură că se simt mai puternici și că sunt aproape pregătiți… cam pentru orice scenariu nefast. Ei au primit bucuroși câteva lecții și le-au învățat cu vârf și îndesat. Sunt puri ca un ghiocel și aprigi doar atunci când vine vorba de noi, viitoare și fără de tăgadă autodepășiri.
Eu sunt pe drum. Mi-e teamă, am speranță și multe, multe planuri. Nu am un bagaj de certitudini. Am curiozitate, neîncredere și optimism. Știu: pare o contradicție pe undeva. Cerul de 1 ianuarie, special ca nici un altul, mi se dezvăluie pentru câteva secunde. Sunt clipe prinse între gene preț de-un vis. Sunt perfecte. La fel cum este sufletul omenesc. Să pășim cu băgare de seamă, cu sinceritate și cu ceva respect! Am fi tare nătărăi să-l dezamăgim!
Iulia-Florentina Paciurea
Fotografie: 1 ianuarie 2021, prin sud de țară frumoasă🇷🇴
Câte promisiuni dăruim și primim la fiecare început de an… Și nu neapărat pentru că ne plac promisiunile, ci pentru că iubim începuturile. Este ciudat cum cinstim un lucru cu un altul, atât de diferite între ele. Promisiunile țin de veșnicie și totuși, ele se aștern atât de natural la picioarele clipei. – Iulia-Florentina Paciurea
Iulia-Florentina Paciurea ~ scriitor 