Iertare

Renunț, pe rând, la câte-un vis,
Mi-s lacrimile un abis,
Din care orișicât aș vrea
Să mă înalț, nu voi putea.

Și fiecare clipă trece greu,
Sau cam așa măsoară ceasul meu
Ce stă-n perete, sfidător;
Eu, îmi sunt mie, cel dator.

Cea mai perfidă-nșelaciune
N-am săvârșit-o către lume,
Ci către inima și visul meu,
Ce mi-l dăduse Dumnezeu.

Măști iluzorii am purtat,
Și m-am crezut un împărat
Ce astăzi are-mpărăție
Abandonată și pustie;

Ce astăzi are doar argați,
Dar n-are soră, n-are frați,
Și cerul vrea să mă înghită,
În somn, m-agăț de o răchită,

Dar nici natura nu mai vrea
Să fie, azi, de partea mea…
Și-n somn visez cum o vâltoare
Mă smulge dintre tot ce doare,

Și ajungând la capăt de puteri
Îmi amintesc păcatele de ieri,
Și cea mai blândă și feerică lumină
Îmi ninge mintea plină de rugină,

Și ceasul din perete bate înapoi,
Spre mine și spre tot ce suntem noi,
Și pot trăi din nou, fără cusur,
O viață depărtată de huzur,

Și dorm un vis etern, înălțător,
Nu cred c-am fost vreodată muritor;
Am sufletul iertat și îmbălsămat
Cum n-am crezut c-am meritat.

Așa e viața mea sau poate-a fost,
Am prăpădit-o fără rost,
Dar tot ce-am regretat cu-adevărat…
Mă plec și mulțumesc: mi-a fost iertat.

Iulia-Florentina Paciurea