Fitil

Spune-mi, spune-mi o poveste,
Mȃndră şi albastră Lună,
Vreau să-mi spui ce nu mai este
Şi ce-n veacuri n-o s-apună.

Tu, care le vezi pe toate,
Cȃte-au fost, cȃte vor fi,
Cum de poți atȃtea vise
Şi înfrȃngeri să le ştii?!

Cum suporți, să vezi aievea,
Săbii ce se-ncrucişează,
Şi cum poți, către săruturi,
Să cobori cu-aceeaşi rază?!

Şi văzând viețile noastre,
Rând pe rând, cum înfloresc,
Nu eşti crudă, crudă tare,
Să priveşti cum se-ofilesc?

Te îndură, Nostradamus,
Căci ştiind toate cât’ ştii,
Poate chiar şi viitorul
Ai putea să ni-l învii!

Să îl faci să-nmugurească,
Ca o floare, cum tu ştii,
Să îl faci să ni se-arate,
Pe de-a-ntregul, de copii!

Ce să faci cu viitorul,
Tu, om mic şi plin de patimi?
Vrabia nu-şi curmă zborul
Să priveasc’ a tale datini!

Bulgarele de țărână,
Ce respiră doar o clipă,
Ține dorurile-n mână
Și trăiește din ispită;

Și trăiește din iubire,
Din speranțe risipite,
Dar sub vânticel de vară
Le găsește răscolite;

Ești fragil precum ți-e gândul
Și de-aici tu pleci copil,
Moartea îți așteaptă rândul;
Tu… grăbit ca un fitil.

Nu există-asemănare
Între noi, văd clar acum;
Sunt fitil ce fură clipa
Și e tot ce vreau s-adun!

Tot ce-n veci va fi al meu,
Chiar în trupul meu plăpând,
Este însuși Universul…
Chiar și tu ești! Palpitând.