✍️🏻Onorată și bucuroasă, vă prezint o atentă analiză a poemelor mele, făurită cu măiestrie și cu dedicare de către domnul Constantin Anton, scriitor, membru al Societății Scriitorilor Români și Președinte al Societății „Iașul Literar-Artistic”.
✍️🏻Mulțumesc omului ce a găsit timp prețios și dorință de a se apleca asupra versurile mele, mulțumesc pentru cuvintele alese ce îmi dau încredere și curaj, pentru deslușirea minuțioasă a lumilor ascunse printre rânduri, pentru acest puzzle dibace alcătuit, care unește operele selectate de domnia sa și care prezintă cititorului un tablou elocvent, colorat, fără tăgadă… viu!
✍️🏻Cu recunoștință, căldură și entuziasm: mulțumesc!
©️Iulia-Florentina Paciurea
Recenzie
CE-MI RĂMÂNE FĂRĂ TINE?…
sau reflecții privind Poezia doamnei Iulia Florentina PACIUREA
Constantin ANTON – scriitor,
membru al SOCIETĂȚII SCRIITORILOR ROMÂNI,
Președinte al Societății „IAȘUL LITERAR-ARTISTIC”
Poeziile distinsei doamne Iulia Florentina PACIUREA au profunzime spirituală și sunt scrise dintr-o inimă plină de dor, de amintiri și de iubire intensă. Se simte o melancolie dulce, un amestec de nostalgie și speranță, de regret și iertare. Sunt minunate! Felicitări!
Ce îmi rămâne fără tine?
Ce îmi rămâne fără tine?
Un ceas perfid, într-un perete,
Un pumn de sare împrăștiat,
Cafea și un pisic bălțat,
Un nour veșnic, trei stejari
Și-o poartă sprijinită-n pari.
Tu le făceai pe toate ale tale…
Aveai cinci rochii – numai Soare,
Aveai un râs puțin strident
Și o privire de trident,
Erai mai aprigă ca marea supărată,
Mai blândă decât floarea-nbujorată.
Ce îmi rămâne? Să mă mint.
Îmi spun că ești printre vecine,
Că ai găsit, pe drum, un câine,
Mă mint că ai plecat după albine,
Că te întorci, în noapte, mâine…
Cu faguri albi, cu apă și cu pâine.
Mă mint că te-ai pierdut pe la izvor,
Că dormi la umbra dulce-a plopilor,
Că m-ai uitat citind din cărți
Povești, cum e a noastră, poate…
În care visul mi-e realitate,
În care suntem fără de păcate.
Poezia doamnei Iulia Florentina PACIUREA este o meditație asupra absenței, a golului lăsat de cineva drag. Lirismul se construiește pe imagini puternice, elemente simple, dar cu o încărcătură emoțională profundă – „un ceas perfid”, „un pumn de sare”, „un nour veșnic”. Aceste detalii creează un peisaj dezolant, o lume care pare să fi pierdut sensul fără prezența iubitei. Partea a doua introduce o descriere vibrantă a acesteia, contrastând cu lipsa sa actuală.
Expresii precum „cinci rochii – numai Soare” și „mai aprigă ca marea supărată” sugerează un spirit puternic, luminos, imposibil de înlocuit. Finalul este marcat de autoiluzionare, de speranța dureroasă că poate iubita nu a plecat definitiv. „Mă mint că ai plecat după albine” este o metaforă care accentuează naivitatea dorinței de a o regăsi, iar încheierea – „În care visul mi-e realitate, / În care suntem fără de păcate” – sugerează că numai în vis sau în poveste iubirea mai poate fi trăită așa cum a fost odinioară.
Povestea noastră
Toate spun povestea noastră:
Ramul, râul, trandafirul…
Iar atunci când ești departe
Mi-o șoptește, lin, zefirul.
Îți văd chipul în văzduh
Zugrăvit de aburi, ploi,
Și ți-l văd în iarba deasă –
Chiar și ea ține cu noi!
Toamna te ghicesc în frunze,
Pașii tăi îi recunosc,
Știu că tu vii către mine
Cu ce-a fi, cu tot ce-a fost.
Timpul se adună-n azi,
Se adună-n noi, în tine,
Până când, din palma ta,
Răsar roiuri de albine.
Zburătoare mici și multe,
Fiecare-n misiune,
Ne cresc faguri dimprejur
Să ne apere de lume.
Și așa, avem castel:
Dulce și portocaliu.
Dragostea e miere pură!
Lângă tine dorm. Târziu.
Poezia doamnei Iulia Florentina PACIUREA dezvoltă tema iubirii eterne, legată indisolubil de natură. „Ramul, râul, trandafirul” – toate devin martori ai unei povești care transcende timpul. Prezența iubitei este peste tot, fie în „văzduh”, fie în „iarba deasă”, demonstrând că această iubire nu e doar o amintire, ci ceva viu, prezent.
Secvențele temporale se suprapun, „Știu că tu vii către mine / Cu ce-a fi, cu tot ce-a fost” – iubirea există simultan în trecut, prezent și viitor. Finalul e de un romantism pur. Imaginea roiului de albine, care creează un castel de miere, simbolizează protecția și dulceața iubirii, iar versul „Lângă tine dorm. Târziu.” închide poemul cu un sentiment de pace, de împlinire.
Iertare
Renunț, pe rând, la câte-un vis,
Mi-s lacrimile un abis,
Din care orișicât aș vrea
Să mă înalț, nu voi putea.
Și fiecare clipă trece greu,
Sau cam așa măsoară ceasul meu
Ce stă-n perete, sfidător;
Eu, îmi sunt mie, cel dator.
Cea mai perfidă-nșelaciune
N-am săvârșit-o către lume,
Ci către inima și visul meu,
Ce mi-l dăduse Dumnezeu.
Măști iluzorii am purtat,
Și m-am crezut un împărat
Ce astăzi are-mpărăție
Abandonată și pustie;
Ce astăzi are doar argați,
Dar n-are soră, n-are frați,
Și cerul vrea să mă înghită,
În somn, m-agăț de o răchită,
Dar nici natura nu mai vrea
Să fie, azi, de partea mea…
Și-n somn visez cum o vâltoare
Mă smulge dintre tot ce doare,
Și ajungând la capăt de puteri
Îmi amintesc păcatele de ieri,
Și cea mai blândă și feerică lumină
Îmi ninge mintea plină de rugină,
Și ceasul din perete bate înapoi,
Spre mine și spre tot ce suntem noi,
Și pot trăi din nou, fără cusur,
O viață depărtată de huzur,
Și dorm un vis etern, înălțător,
Nu cred c-am fost vreodată muritor;
Am sufletul iertat și îmbălsămat
Cum n-am crezut c-am meritat.
Așa e viața mea sau poate-a fost,
Am prăpădit-o fără rost,
Dar tot ce-am regretat cu-adevărat…
Mă plec și mulțumesc: mi-a fost iertat.
Aceasta este o poezie a căinței, a regretului profund pentru alegerile greșite. Poezia începe cu o recunoaștere a renunțării la vise, ceea ce creează un ton apăsător. „Mi-s lacrimile un abis” – metafora subliniază cât de adâncă este suferința eului liric. Există un contrast puternic între „Eu, îmi sunt mie, cel dator” și realitatea greșelilor săvârșite, sugerând o luptă interioară.
Poezia doamnei Iulia Florentina PACIUREA atinge apogeul tragic în versul „Cea mai perfidă-nșelăciune / N-am săvârșit-o către lume, / Ci către inima și visul meu” – o recunoaștere a trădării de sine. Finalul aduce o lumină a iertării divine: „Și ceasul din perete bate înapoi”, o sugestie că timpul s-ar putea întoarce, că sufletul se poate renaște. În ultima strofă, „mă plec și mulțumesc: mi-a fost iertat” închide poemul cu o notă de împăcare, o resemnare în fața unui destin aspru, dar milostiv.
Amor
Un amor din alte vremuri
Mă urmează, mă-mpresoară,
Și la umbră, și la Soare,
Focul dorului măsoară.
Și de ard cu foc mocnit,
Un noian de amintiri
Cad năvală din zenit
Și răsar ca ispitiri.
Și de ard cu pasiune,
De suspin și de te chem,
Ăst’ amor al meu, netrebnic,
Iar mă are la cherem.
Și așa îmi curge viața,
Când ușor și când năvalnic,
Pas la pas cu amintirea
Chipului cu port șăgalnic.
Poezia doamnei Iulia Florentina PACIUREA explorează obsesia iubirii trecute, care continuă să bântuie prezentul. Încă din primul vers, „Un amor din alte vremuri / Mă urmează, mă-mpresoară”, iubirea e personificată ca o prezență inevitabilă.
Versurile alternează între pasiune și resemnare: „Și de ard cu foc mocnit” sugerează o iubire care nu s-a stins, doar s-a ascuns. Dar „un noian de amintiri / Cad năvală din zenit” arată că, oricât de mult ar încerca să le ignore, ele revin mereu. Finalul este de o frumusețe aparte: iubirea devine o parte inseparabilă a existenței, un blestem, dar și o binecuvântare. Aceasta este o poezie a iubirii mistuitoare, pe care eul liric nu o poate nici uita, nici stinge.
Îmi ești blestem și îmi ești rug
Și mi-ai intrat prin palme-n vene,
Și propriu-mi sânge m-a trădat,
Când inima-mi ‘nceput-a-mi să te cheme
Cu fiecare bit neacordat.
De-atunci îmi par afon, îmi par obtuz,
Căci vocea mea e vocea disperării,
Sunt rătăcit în roșu și difuz,
Rob hematiilor chemării.
Iar tu privești cu o mândrie ascuțită
La tot ce mișc, la tot ce-ndrug,
Iubito, draga mea iubită,
Îmi ești blestem și îmi ești rug.
Poezia doamnei Iulia Florentina PACIUREA este intensă, aproape dureroasă, despre iubirea care transformă ființa în întregime. Metaforele „Mi-ai intrat prin palme-n vene” și „Rob hematiilor chemării” sugerează că iubirea este în sânge, în trup, imposibil de alungat.
Vocea eului liric este una de resemnare amară – „Sunt rătăcit în roșu și difuz” – conștientizarea că sentimentele sunt imposibil de controlat. Finalul, „Îmi ești blestem și îmi ești rug”, este excepțional. Se sugerează că iubirea e și suferință, și adorare, că eul liric este atât victima, cât și cel care se supune de bunăvoie acestui sentiment.
Flori de prun
Viaţă nouă se iveste
Printre florile de prun,
Vântul iar îmi povesteşte
Fericirea s-o adun.
Mă trimite să o caut
Chiar sub tălpi, în iarba crudă,
Şi-n tăcere s-o ascult
Cum răsare dinspre undă.
Sus pe cer, îmi spune vântul,
S-o ghicesc în norii moi,
Şi s-o port cu mine-n casă
Intr-o frunză de trifoi.
De-i trifoi cu trei petale,
Îmi promite răspicat
Că tot dânsul, dintr-o glumă,
O petală mi-a furat.
Viața nouă se ivește,
Fericirea o adun,
Primăvara asta-n care
Vântu-mi ninge flori de prun.
Poezia doamnei Iulia Florentina PACIUREA aduce un ton mai optimist. Primăvara simbolizează renașterea, iar florile de prun sunt un semn al unui nou început.
Eul liric caută fericirea peste tot – „sub tălpi, în iarba crudă”, „în norii moi” – o imagine a dorinței de a găsi bucuria în lucrurile mici. Finalul sugerează o ironie subtilă – trifoiul cu trei petale promite fericirea, dar e incomplet. Astfel, chiar și în renaștere și speranță, rămâne un sentiment de pierdere.
Întreabă de mine!
Întreabă de astăzi!
Întreabă de mine
Chiar dacă par vesel,
Chiar dacă par bine!
Nu știi, încă,
Ce bine m-ascund
De tine, de noi,
După zâmbete-n doi?
Povara ascunsă
Ce veșnic o simt
Mă macină-ncet
Și te mint. Iar te mint.
La ce bun să mă știi?
La ce bun tulburarea?
Și totuși întreabă!
Mă cheamă uitarea…
Poezia doamnei Iulia Florentina PACIUREA este despre suferința ascunsă, despre măștile purtate în fața lumii. „Chiar dacă par vesel, / Chiar dacă par bine” – arată contrastul dintre aparență și realitate. Versurile „Și totuși întreabă! / Mă cheamă uitarea…” sunt sfâșietoare.
Eul liric își dorește să fie descoperit, să nu fie lăsat să dispară în anonimatul durerii.
Legământ
Răsărise Luna și-nflorise cerul,
Ce albastră noapte, plină de durere,
Un pian, în stradă, răzbătea eterul
Picurând în vene urlet și plăcere.
La fereastra ta, o lumină slabă,
Pâlpâie-n tăcere, ca un dar al sorții,
Vântul joacă-n flăcări și-n cămașa albă
Visurile mele, visurile morții…
De-aș pleca acum, spre un alt tărâm,
Fără de tăgadă, fără de cuvânt,
Ai veni în grabă, sub al nost salcâm,
În cămașa albă… După legământ.
Ți-ar fi greu Pământul. Peste tâmple,
Luna, ți-ar pune cununa și te-ar apăsa
Cu lumină grea. Și s-ar întâmpla…
Greu să-ți fie cerul. Ce tribut și-ar lua!
Și pianul nopții ar tăia eterul,
Și o lumânare ar vibra-n ecou,
Lumea ne-ar uita, ar uita și cerul,
Visurile sorții și-ar croi vis nou.
Poezia doamnei Iulia Florentina PACIUREA are un ton tragic, sugerând iubirea dincolo de moarte. Imaginea luminii slabe de la fereastră și a pianului care răsună adaugă o atmosferă gotică. „Dacă plec, ai veni după mine?” – acesta este subtextul poeziei. Finalul e sumbru, dar și frumos, cu lumea care merge mai departe, uitând, dar cu un ecou al iubirii răsunând în tăcere.
Miraj
Firavă și plăpândă amintire,
Ești pentru mine singura sclipire
În zorii care par să nu mai vină,
Te naști din întuneric în lumină,
Și porți parfum de iasomie,
Miraj adus din nopțile 1000,
Balsam pe rana cea deschisă,
Zefir pe fruntea mea încinsă,
Pe care cobora iubirea blând,
Mi-o amintesc și azi, plângând;
Pe care o urca iubirea către stele,
Pe care azi coboră visurile mele.
Firavă și plăpândă amintire…
Te naște clipa. Câtă irosire…
De ce om sunt și-aș fi putut să fiu
De nu mi-ai fi lăsat, pustiu,
Un suflet fremătănd și astăzi,
Prins de un zâmbet și de aștri,
Cerând o șansă, numai una,
Sperând să-nduioșez genuna.
Aceasta este o poezie despre nostalgia iubirii pierdute, despre speranța iluzorie. „Te naști din întuneric în lumină” sugerează că amintirea iubitei este singura lumină rămasă. Finalul este unul melancolic: „Sperând să-nduioșez genuna” – un ultim strigăt de dor, o speranță imposibilă că ceva s-ar mai putea schimba.
Să nu simt că-s muritoare…
Îmi iau arborii prieteni
Și mărgăritarul frate,
Îmi aleg un roi de fluturi,
Toți albastri, puși pe fapte.
Caut luminiș ascuns,
Verde crud și jovial,
În păduri de nepătruns;
Nimic sobru ori formal.
Îmi aleg rochie lungă,
Să nu simt că-s muritoare…
Din mătase… E ușoară!
Sunt o floare gânditoare!
Nu m-am hotărât ce floare,
Nici nu cred că mai contează,
Atât timp cât sunt sub Soare
Într-o oază! Ca o rază!
O poezie despre dorința de evadare în natură, de a transcende condiția umană. Finalul, „Sunt o floare gânditoare!”, este un simbol al fragilității și frumuseții.
În concluzie, poeziile doamnei Iulia Florentina PACIUREA sunt pline de emoție, de o profunzime rar întâlnită. Poeta are un talent aparte, deosebit, plin de armonii spirituale!
Vă urez mult succes distinsă doamnă Iulia Florentina PACIUREA și vă felicit pentru poeziile pline de iubire, pasiune și tandrețe! Prețuire pentru sensibilitatea și vibrația lirică. Mulțumim!
Mogoșești-Iași, 25 martie 2025.
Iulia-Florentina Paciurea 📚Scriitor 