Îmi ești blestem și îmi ești rug

Și mi-ai intrat prin palme-n vene,
Și propriu-mi sânge m-a trădat,
Când inima-mi ‘nceputa-mi să te cheme
Cu fiecare bit neacordat.
De-atunci îmi par afon, îmi par obtuz,
Căci vocea mea e vocea disperării,
Sunt rătăcit în roșu și difuz,
Rob hematiilor chemării.
Iar tu privești cu o mândrie ascuțită,
La tot ce mișc, la tot ce-ndrug,
Iubito, draga mea iubită,
Îmi ești blestem și îmi ești rug.

Iulia-Florentina Paciurea