Prea mult verde uneori doare. Iarba crudă și înaltă, o furtună de frunze… parcă îți aduc amintiri multe și frumoase, atât de frumoase încât ți oprește respirația pentru o clipă și ți se împăienjenește privirea. Ți se face dor de la prea mult verde, dor de tine din trecut, de tine fără griji și plin de planuri. Visai cu ochii deschiși cândva. Îți amintești? Nu contează dacă astăzi nu ești unde ai visat. Aproape nimeni nu este. Dar prea mult verde uneori doare pentru că ți-ai pierdut capacitatea de a visa cum o făceai atunci, mai toată ziua. Drumul te-a întărit, te-a legat de realitate, ți-a arătat ce se poate și ți-a arătat în ce să nu mai speri. Verdele e însăși speranța, ori cel puțin, este culoarea viselor fără opreliști. De-asta doare. Dar cel puțin… doare plăcut.
Iulia-Florentina Paciurea
Iulia-Florentina Paciurea ~ scriitor 