Toamna își pune tăcerea pe prag,
Iar gândul se-așterne în mine deplin,
Învăț să cuprind tot ce mi-e drag
Și las să se nască un eu mai senin.
În frunza ce cade nu văd un sfârșit,
Doar zborul ce-aduce schimbare,
Ce ieri mă ținea captiv, neclintit,
E-ndoiala ce astăzi devine cărare.
Prind toamna de braț și-o privesc,
Și-i destăinui speranțele mele,
Mii de chipuri în mine trăiesc,
Amalgam de triumf și durere.
Poate că-n toamnă secunda-i de foc,
Și ceasul destramă vechi înțelesuri,
Noian de-ntrebări se strâng la un loc,
Iar ploile scriu pe ferestre noi sensuri.
Și aflu că rostul se-ascunde în frunze,
În căderi arămii peste ape și doruri,
În aripi grăbite și în raze difuze,
În sufletul meu călător printre stoluri.
©️Iulia-Florentina Țanea
