Pe frunze arămii se-așterne-ncet tăcerea,
Iar vântul trece lin prin ramuri de argint,
Eu te iubesc mai mult când se destramă vara,
Când toate par să plece, rămân și mă alint.
Sub cerul greu de ploaie îți găsesc privirea,
Și-n ochii tăi se-apride-un drum spre viitor,
Căci dragostea-nflorește când se schimbă firea,
Și crește rădăcini, speranțe noi și dor.
Se scutură castanii, se-aprinde înserarea,
Și timpul ne unește în joc și în amor,
Iar mâna ta, ca vântul, răzbate depărtarea,
Și toamna se coboară, ne-ascunde într-un nor.
Și când vor înflori din nou copacii-n soare,
Vom ști că frunza, în cădere, este scut,
Pentru o dragoste ce-a prețuit răbdarea
De a clădi în orice anotimp un început.
©️Iulia-Florentina Țanea
